Zorii Japoniei medievale în epopeile sale

Tra­dus din fran­ceză

Paș­nica pe­ri­oadă He­ian (794-1185) s-a în­che­iat în­tr-o con­fla­gra­ție. La sfâr­și­tul unor bă­tă­lii de o vi­o­lență ra­ră, două case ri­va­le, Ta­ïra și Mi­na­mo­to, au în­lă­tu­rat, rând pe rând, aris­to­cra­ția de cur­te, care nu dis­pu­nea nici de o ar­ma­tă, nici de o po­li­ție su­fi­cien­te, și au pro­vo­cat in­sta­u­ra­rea re­gi­mu­lui fe­u­dal. În­cepe atunci Evul Me­diu ja­po­nez. Această pe­ri­oadă de răs­tur­nări a fost atât de mare în­cât „ar tre­bui să că­u­tăm în Evul Me­diu ger­man pen­tru a găsi o con­fu­zie ase­mă­nă­toare“. Ra­fi­na­men­tu­lui li­te­ra­tu­rii fe­mi­nine din pe­ri­oada He­ian i-au suc­ce­dat, de atun­ci, po­ves­tiri vi­ri­le, pline de „asasinate“, de „viclenii“, de „fapte de arme mi­nu­nate“ și de „răz­bu­nări în­de­lung pre­gă­tite“ – „sursă de jenă și de tul­bu­rare pen­tru is­to­rici“.

Cu mătăniile în mână și sabia la brâu

Din această zarvă s-au năs­cut „zi­sele răz­bo­i­ni­ce“ (gu­nki mo­no­ga­tari), care se si­tu­e­ază la în­cru­ci­șa­rea din­tre cro­nica is­to­ri­că, epo­peea na­țio­nală și o pro­fundă me­di­ta­ție bu­dis­tă. Func­ția lor era de alt­fel mai pu­țin li­te­ra­ră, în sen­sul în care o în­țe­le­gem noi, cât me­mo­ri­ală și spi­ri­tu­a­lă: era vorba îna­inte de toate „de a alina […] su­fle­tele răz­bo­i­ni­ci­lor care au pie­rit în lupte“ și, pen­tru su­pra­vie­țu­i­to­ri, „de a că­uta un sens eve­ni­men­te­lor hao­tice care au pus ca­păt ve­chii or­dini“. Această func­ție re­ve­nea „că­lu­gă­ri­lor cu biwa“ (biwa hōshi sau biwa bōzu), niște aezi în ge­ne­ral or­bi. Ase­mă­nă­tori tru­ba­du­ri­lor noș­tri de al­tă­da­tă, ei stră­bă­teau ța­ra, de­clamând cu o voce cân­tă­toare fap­tele îna­lte ale tre­cu­tu­lui. Îm­bră­cați în­tr-o rasă mo­na­ha­lă, fără în­do­ială pen­tru a se plasa sub pro­tec­ția tem­ple­lor și mă­năs­ti­ri­lor, se acom­pa­niau cu lă­uta lor cu pa­tru coar­de, biwa¹„Năs­cut în re­ga­tul Per­siei și în re­giu­nile sale li­mi­tro­fe, biwa s-a răs­pân­dit în Asia orien­tală de-a lun­gul Dru­mu­lui Mă­tă­sii. Per­fec­țio­nat în Chi­na, a ajuns în ar­hi­pe­la­gul ja­po­nez în ju­rul se­co­lu­lui al 8-lea“. Hyōdō, Hi­ro­mi, „Les mo­i­nes jo­u­e­urs de biwa (biwa hōshi) et Le Dit des Heike“ (Că­lu­gă­rii cân­tă­reți de biwa (biwa hōshi) și Zi­sul ce­lor din Heike) în Bris­set, Clai­re-A­ki­ko, Bro­tons, Ar­naud și Stru­ve, Da­niel (dir.), op. cit., ale că­rei acor­duri punc­tau me­lan­co­lia po­ves­ti­rii.

În inima re­per­to­ri­u­lui pe care acești ar­tiști îl trans­mi­teau de la ma­es­tru la dis­ci­pol, o tri­lo­gie fun­damen­tală re­tra­sează lup­tele fra­tri­cide care au fă­cut să bas­cu­leze ar­hi­pe­la­gul în­tr-o nouă eră: Zi­sul lui Hōgen (Hōgen mo­no­ga­tari)²Forme res­pin­se:
Récit des tro­ub­les de l’ère Ho­gen (Po­ves­ti­rea tul­bu­ră­ri­lor din era Ho­gen).
La Chro­ni­que des Ho­gen (Cro­nica din Ho­gen).
Récit de l’ère Hōgen (Po­ves­ti­rea din era Hōgen).
His­to­ire de la gu­erre de l’épo­que Hōgen (Is­to­ria răz­bo­i­u­lui din epoca Hōgen).
Hōghen mo­no­ga­tari.
Hōghenn mo­no­ga­tari., Zi­sul lui Heiji (Heiji mo­no­ga­tari)³Forme res­pin­se:
Épo­pée de la rébel­lion de Heiji (E­po­peea re­be­liu­nii din Hei­ji).
La Chro­ni­que des Heigi (Cro­nica din Hei­gi).
Récit de l’ère Heiji (Po­ves­ti­rea din era Hei­ji).
Récits de la gu­erre de l’ère Heiji (Po­ves­tiri ale răz­bo­i­u­lui din era Hei­ji).
Heïdji mo­no­ga­tari.
Heizi mo­no­ga­tari. și cel mai ilus­tru din­tre toa­te, Zi­sul ce­lor din Heiké (Heiké mo­no­ga­tari)⁴Forme res­pin­se:
Le Dit des Heikke (Zi­sul ce­lor din Heik­ke).
L’A­ven­ture d’Heike (A­ven­tura lui Hei­ke).
His­to­ire des Heike (Is­to­ria ce­lor din Hei­ke).
Con­tes du Heike (Bas­mele din Hei­ke).
Con­tes des Heike (Bas­mele ce­lor din Hei­ke).
La Chro­ni­que des Heiké (Cro­nica ce­lor din Hei­ké).
La Chro­ni­que de Heiké (Cro­nica lui Hei­ké).
Chro­ni­ques du clan Heike (Cro­ni­cile cla­nu­lui Hei­ke).
La Geste de la mai­son des Héï (Gesta ca­sei Héï).
Geste de la fa­mille des Hei (Gesta fa­mi­liei Hei).
His­to­ire de la fa­mille des Hei (Is­to­ria fa­mi­liei Hei).
His­to­ire de la fa­mille Heiké (Is­to­ria fa­mi­liei Hei­ké).
His­to­ire de la mai­son des Taira (Is­to­ria ca­sei Tai­ra).
His­to­ire de la fa­mille des Ta­ïra (Is­to­ria fa­mi­liei Ta­ïra).
Récit de l’his­to­ire des Taira (Po­ves­ti­rea is­to­riei ce­lor din Tai­ra).
Ro­man des Taira (Ro­ma­nul ce­lor din Tai­ra).
La Geste des Ta­ïra (Gesta ce­lor din Ta­ïra).
Feike no mo­no­ga­tari.. Pri­mele do­uă, dacă pot pă­rea pro­zaice des­cri­ind cum Ta­ïra și Mi­na­moto se in­si­nu­e­ază pu­țin câte pu­țin în pu­te­rea mi­li­tară până la a do­bândi o in­flu­ență de­ci­sivă asu­pra tre­bu­ri­lor cur­ții, nu pre­gă­tesc mai pu­țin drama ce va urma și con­țin deja această „sen­si­bi­li­tate față de efe­mer“ (mono no aware) care va găsi în Zi­sul ce­lor din Heiké ex­pre­sia sa cea mai de­să­vâr­și­tă:

„Lu­mea în care trăim
Nu are exis­tență mai multă
De­cât raza de lună
Care se re­flectă în apa
Scoasă în că­u­șul pal­mei.“

Le Dit de Hōgen ; Le Dit de Heiji (Zi­sul lui Hōgen; Zi­sul lui Hei­ji), trad. din ja­po­neză de René Si­effert, Pa­ris: Pu­bli­ca­tions orien­ta­lis­tes de Fran­ce, 1976; re­ed. La­gras­se: Ver­di­er, col. „Ver­dier po­che“, 2007.

Impermanența ca destin

Operă mo­nu­men­ta­lă, ade­vă­rată Eneidă a lup­te­lor in­tes­tine și a răz­bo­a­ie­lor în­ver­șu­nate care au sfâșiat cele două ca­se, cul­minând cu bă­tă­lia de la Dan-no-ura (25 apri­lie 1185), Zi­sul ce­lor din Heiké se în­de­păr­tează to­tuși ra­di­cal de tra­di­ția oc­ci­den­ta­lă. În loc să în­cea­pă, în ma­niera lui Vir­gi­liu, cu arma vi­rum­que (ar­mele și băr­ba­tul), cro­nica ja­po­neză amin­tește încă de la prima li­nie „im­per­ma­nența tu­tu­ror lu­cru­ri­lor“: „Or­go­li­o­sul, de­si­gur, nu du­re­a­ză, în­toc­mai ca vi­sul unei nopți de pri­mă­vară“. Per­so­na­je­le, mari sau umi­le, sunt toate pur­tate de ace­lași vâr­tej, ilus­trând din bel­șug că, după for­mula lui Bos­su­et:

„Vre­mea va veni când acest om care vi se pare atât de mare nu va mai fi, când va fi ca și co­pi­lul care încă nu s-a năs­cut, când nu va fi ni­mic. […] Nu am ve­nit de­cât pen­tru a face nu­măr, ori­cum nu era ne­voie de mi­ne; […] când pri­vesc de aproa­pe, mi se pare că este un vis să mă văd ai­ci, și că tot ce văd nu sunt de­cât si­mu­la­cre de­șar­te: Præte­rit enim fi­gura hu­jus mundi (Căci tre­ce, această lume așa cum o ve­dem)⁵1 Co 7,31 (La Bi­ble : tra­duc­tion offi­cielle li­tur­gi­que (Bi­blia: tra­du­ce­rea ofi­ci­ală li­tur­gi­că­)).“.

Bos­su­et, Jac­ques Bé­nig­ne, Œu­vres com­plètes (O­pere com­ple­te), t. IV, Pa­ris: Le­fè­vre; Fir­min Di­dot frères, 1836.

Ast­fel, Zi­sul ce­lor din Heiké se asea­mănă cu o con­ti­nuă pre­di­ca­ție, unde toate vi­ci­si­tu­di­nile vie­ții ero­i­lor ser­vesc pen­tru a ilus­tra această lege a im­per­ma­nen­ței (mujō) și de­șer­tă­ciu­nea glo­ri­i­lor uma­ne. Ca­zul lui Ta­ïra no Ta­da­nori (1144-1184) este în această pri­vință exem­plar. Sur­prins de du­ș­man, el își do­mină ad­ver­sa­rul, dar un oa­re­care ser­vi­tor al aces­tuia in­ter­vine și îi taie bra­țul drept chiar de la cot. Ști­ind că sfâr­și­tul îi este aproa­pe, Ta­da­nori se în­toarce spre vest și in­vocă cu o voce fer­mă, de zece ori, pe Bu­d­dha îna­inte de a fi de­ca­pi­tat. Ata­șat de tolba sa, se gă­sește acest poem de adio:

„Pur­tat de în­tu­ne­ric
Voi lo­cui sub
Ra­mu­rile unui co­pac.
Nu­mai flo­rile
Mă vo[r] primi di­sea­ră.“

Hoffmann, Yo­el, Poè­mes d’a­dieu ja­po­nais : an­tho­lo­gie com­men­tée de poè­mes écrits au se­uil de la mort (Po­eme ja­po­neze de adio: an­to­lo­gie co­men­tată de po­eme scrise în pra­gul mor­ții), trad. din en­gleză de Ag­nès Ro­zen­blum, Ma­la­koff: A. Co­lin, 2023.

O posteritate în semitonuri

Această sen­si­bi­li­tate bu­dis­tă, care im­preg­ne­ază până și sce­nele cele mai sân­ge­roa­se, nu este to­tuși su­fi­cientă în­tot­dea­una pen­tru a ri­dica o na­ra­țiune care poate pă­rea len­tă, re­gu­la­tă, uni­formă spi­ri­te­lor for­mate de es­te­tica oc­ci­den­ta­lă. Ase­me­nea su­ne­tu­lui clo­po­tu­lui de la Gion, mer­sul zi­se­lor este re­gu­lat, prea re­gu­lat chiar, și oa­re­cum mo­no­ton. Re­gret că po­ves­tiri atât de ilus­tre nu au gă­sit un poet la fel de ilus­tru care să le fi fi­xat pen­tru tot­dea­u­na; că le-a lip­sit un Ho­mer care să le fi dat o va­ri­e­ta­te, o su­plețe etern ad­mi­ra­te.

După cum no­tează Ge­or­ges Bo­us­qu­et, eroii ho­me­rici au ade­sea „ve­se­lii sau slă­bi­ciuni stra­nii care ne fac să atin­gem cu de­ge­tul uma­ni­ta­tea lor; cei din Ta­ïra nu în­ce­tează nici­o­dată să fie con­ven­țio­nali și reci“. În timp ce nai­vul po­ves­ti­tor grec lasă în­tot­dea­una să răz­bată un vag și fin zâm­bet în spa­tele cu­vin­te­lor, „rap­so­dul ja­po­nez nu pă­ră­sește nici­o­dată to­nul epic și alura țe­a­pănă“. Acolo „unde ră­sună ca o fan­fară ex­pansiu­nea ve­selă a tru­vă­ru­lui, nu se aude aici de­cât ac­cen­tul me­lan­co­lic al bu­dis­tu­lui de­zo­lat: «O­mul vi­teaz [și el] sfâr­șește prin a se pră­buși nici mai mult nici mai pu­țin de­cât pra­ful în vânt»“.