română (roumain)

Mappemonde mettant en évidence le Japon et la Russie.

Recviemul poporului ainou

Tra­dus din fran­ceză •

Ase­me­nea na­țiu­ni­lor ame­rin­die­ne, ceea ce rămâne as­tăzi din po­po­rul ai­nou, odi­ni­oară atât de re­mar­ca­bil și atât de în­flă­că­rat iu­bi­tor de li­ber­ta­te, se vede în chip jal­nic în­gră­dit în câ­teva sate abo­ri­ge­ne. Se stinge în tă­ce­re, aban­do­nat unui des­tin pe care nici­de­cum nu-l me­ri­tă. Îna­inte de he­ge­mo­nia ja­po­ne­ză, imen­sul său te­ri­to­riu se des­fă­șu­ra, to­tuși, în fe­lul unui ar­bore ma­jes­tu­os. Ma­rea in­sulă Hok­kaido — nu­mită pe atunci Ezo — îi al­că­tuia trun­chiul ma­siv, din care se avân­tau două ra­muri dis­tinc­te. Una, în­cli­nată spre nor­d-vest, nu era alta de­cât in­sula Sa­ha­lin — Ki­ta-Ezo sau « Ezo de Nord » ; cea­lal­tă, spre nor­d-est, de­sena și­ra­gul In­su­le­lor Ku­rile — Oku-Ezo sau « Ez­o-ul mar­gi­ni­lor » — în­și­rat până în vâr­ful Kam­ci­atka.

La marginile lumii cunoscute

Timp de aproape un mi­le­niu, Ja­po­nia nu avu nicio no­țiune se­ri­oasă des­pre aceste in­sule as­cunse sub ne­gu­rile mi­to­lo­gi­ce. Pu­ți­nul pe care îl știa des­pre ele îi ve­nea din sin­gu­la­rele măr­furi pe care le pri­mea prin troc — ulei de re­chin, pene de vul­tur, li­chen me­di­ci­nal, ciu­date veș­minte cu­sute din scoarță va­ra, din piei de focă iarna —, sau din zvo­nuri în­de­păr­ta­te, ne­si­gu­re, care îi des­criau pe că­pe­te­ni­ile in­su­lare ca pe niște uri­ași « foarte răi și de­dați ma­giei », în sta­re, după voia lor, să « pro­ducă ploaia și să dez­lăn­țuie furt­u­nile »1Matsumae-shi (Des­cri­e­rea lui Mat­su­mae) de Mat­su­mae Hi­ro­na­ga, 1781, in­e­dit în fran­ce­ză.. Abia în 1604 un dai­mio fu in­ves­tit la Mat­su­mae ; dar acesta se mul­țu­mea, în­tr-un fel, să monteze gar­da.

« Ne­gli­ja­bile și ne­gli­jate », aceste in­sule au fost, de ase­me­nea, sin­gura parte a Pa­ci­fi­cu­lui care a scă­pat ac­ti­vi­tă­ții ne­o­bo­si­tu­lui că­pi­tan Co­ok. Și, cu acest ti­tlu, ele au stâr­nit cu­ri­o­zi­ta­tea lui La Péro­u­se, ca­re, de la ple­ca­rea sa din Fran­ța, ar­dea de ne­răb­dare să fie pri­mul care le abor­de­a­ză. În 1787, fre­ga­tele aflate sub co­manda sa an­coară în fața Sa­ha­li­nu­lui, iar fran­ce­zii, co­bo­râți pe us­cat, in­trară în con­tact cu « o rasă de oa­meni de­o­se­bită de cea a ja­po­ne­zi­lor, a chi­ne­zi­lor, a kam­ci­a­da­li­lor și a tă­ta­ri­lor, de care nu sunt des­păr­țiți de­cât prin­tr-un ca­nal ». Sub­ju­gat de ma­nie­rele lor blânde și spon­ta­ne, tot atât cât și de rara lor in­te­li­gen­ță, La Péro­use nu ezită câ­tuși de pu­țin să-i com­pare cu cei mai in­stru­iți eu­ro­peni. El po­ves­tește cu ui­mire cum un in­su­lar, în­țe­le­gân­du-i ce­re­ri­le, apucă un cre­ion pen­tru a trasa pe hâr­tie o hartă ri­gu­ros exactă și a in­dica « prin li­nii, nu­mă­rul zi­le­lor de pi­rogă ».

Veni res­ta­u­ra­ția Mei­ji, care avea să răs­to­arne echi­li­brele se­cu­lare ale lui Ezo, poate și mai mult de­cât pe cele ale Ja­po­ni­ei. De-a lun­gul unei po­li­tici bru­tale de de­fri­șare și de co­lo­ni­za­re, agra­vată de de­po­se­dări au­to­ri­ta­re, ad­mi­nis­tra­ția cen­trală su­puse pe ai­nou unei tu­tele de mamă vi­tregă care le șter­gea până și nu­mele pămân­tu­lui. În această mar­gi­na­li­zare for­ța­tă, bo­gata lor li­te­ra­tură ora­lă, trans­misă din ge­ne­ra­ție în ge­ne­ra­ție în sanc­tu­a­rul me­mo­riei lor, se ofili până la a nu mai fi de­cât amin­tiri de bu­nici. Ui­tate cân­te­cele con­sa­crate stră­mo­și­lor (ainu-yukar)2Din prac­tica aces­tor re­ci­tări ver­si­fi­cate (yukar), nu s-au păs­trat de­cât rare măr­tu­rii : « Dacă dăm cre­zare unui de­sen ja­po­nez din se­co­lul al XVII-lea, re­ci­tan­tul (yukar-kur) pare să fi psal­mo­diat ini­țial tex­tul în­tins lângă va­tră, mar­când ca­dența lo­vin­du-se pe bu­r­tă. Ul­ti­mele măr­tu­rii […] îl arată pe re­ci­tant, în re­a­li­tate cel mai ade­sea o fe­me­ie, așe­zată în po­zi­ția lo­tus la mar­gi­nea ve­trei și mar­când ca­dența lo­vind mar­gi­nea că­mi­nu­lui cu o ba­ghe­tă. As­cul­tă­to­rii fac la fel, scoțând re­gu­lat stri­găte de acom­pa­ni­a­ment »., epo­pe­ile di­vine (kamuy-yukar) și bas­mele (uwepeker) în care se în­su­fleța o na­tură vag per­so­ni­fi­cată : Ma­rea care hră­neș­te, Pă­du­rea care adă­pos­teș­te, Ur­su­le­țul cres­cut în sat cu o grijă ne­măr­gi­ni­tă… Pre­cum de­plânge Kubo­dera It­su­hiko : « În afară de câ­țiva bă­trâ­ni, ai­noii nu-și mai fo­lo­sesc lim­ba. Vor­besc ja­po­neză ».

Fervoarea sacrificială a lui Chiri Yukie

Pen­tru a con­jura acest des­tin apăru Chiri Yu­kie. Sfâși­ată în­tre edu­ca­ția sa ja­po­neză mo­dernă și moș­te­ni­rea bu­ni­ci­lor sa­le, re­ci­tante ilus­tre, ști­in­du-se con­dam­nată de boa­lă, această fe­meie ai­nou își în­tre­bu­ință foarte scurta exis­tență pen­tru a transcrie în al­fa­bet la­tin și a tra­duce în ja­po­neză trei­spre­zece epo­pei di­vi­ne, de­ve­nind « tâ­năra fată care cap­tura zeii » drept « dar pen­tru ai săi »3Pen­tru a re­lua fru­moasa for­mulă a cer­ce­tă­to­ru­lui Mar­vin Nau­en­dor­ff.. Inima sa în­cetă să bată la vâr­sta de no­uă­spre­zece ani, la câ­teva ore abia după în­che­ie­rea ma­nu­scri­su­lui său Ainu shin’yô-shû (Cu­le­gere de cân­turi ai­noue)4Forme res­pinse :
Chants des di­eux aï­nous (Cân­tu­rile ze­i­lor ai­nou).
Mytho­lo­gie ainu (Mi­to­lo­gia ai­nou).
Ainu shin’yo­os­huu.
Ainu shinyo­ushu.. Mă­tușa sa, Ime­kanu5Forme res­pinse :
Imekano.
Kan­nari Mat­su., și fra­tele său, Chiri Mas­hi­ho, lu­ară apoi șta­fe­ta, pu­bli­când im­pu­nă­toare con­ti­nu­ări. În pre­fața sa cu ac­cente de tes­ta­ment, Chiri Yu­kie in­to­ne­ază tre­nul « ce­lor con­dam­nați să dis­pară » (ho­ro­bi­yuku mono) :

« Unde s-au dus toți acei oa­meni care tră­iau în pace în munți și în câm­pii ? Na­tura care exista din tim­puri stră­vechi dis­pare trep­tat. Pu­ți­nii din­tre noi care mai rămân des­chid ochi ma­ri, ui­miți de evo­lu­ția lu­mii. […] O, si­lu­etă jal­nică în curs de piei­re, si­lită să se agațe de cle­mența al­tuia ! »

Tsus­hi­ma, Yûko (dir.), Tom­bent, tom­bent les go­ut­tes d’ar­gent : Chants du pe­u­ple aï­nou (Cad, cad pi­că­tu­rile de ar­gint : Cân­turi ale po­po­ru­lui ai­nou), trad. du ja­po­nais par Flore Co­u­mau, Ro­dol­phe Di­ot, Cathe­rine Vansin­te­jan, Pa­uline Vey et Ro­se-Ma­rie Ma­ki­no-Fa­yol­le, Pa­ris : Gal­li­mard, coll. « L’Aube des pe­u­ples », 1996.

Rezistența prin spiritul lui Nukishio Kizô

În per­fect con­tra­punct la acest elo­giu fu­ne­bru, Nu­kis­hio Kizô6Forme res­pinse :
Nu­kis­hio Hôchin.
Nu­kis­hio Hô­ma­ku. re­fuză pro­fe­ția ex­tinc­ți­ei. Prin ma­ni­fes­tul său din 1934, Asi­mi­la­rea și ves­ti­gi­ile ai­no­i­lor (Ainu no dôka to sen­shô), el re­în­su­fle­țește mân­dria nu­me­lui ai­nou ca­re, în limba ce­lor de-un neam cu el, în­seamnă « fi­ință umană ». Bi­ciu­ind « omul obiș­nuit » (ningen) or­bit de in­te­rese per­so­na­le, el che­amă cu ar­doare ve­ni­rea « omu­lui vir­tuos » (hito, 人). În această ide­o­gra­mă, ale că­rei două tră­să­turi se spri­jină una pe cea­laltă pen­tru a se îm­pie­dica să ca­dă, el ci­tește în­săși ale­go­ria « ne­voii noas­tre de un spri­jin re­ci­proc vi­gu­ros și con­stant pen­tru a ne men­ține în pi­cioare ». Ase­me­nea lui Con­fu­ci­us, care de­o­se­bea « omul demn » (junzi) de « omul mă­runt », în bu­nă­vo­ința ac­ti­vă, ri­di­cată la rang de vir­tu­te, in­te­lec­tu­a­lul în­tre­ză­rește spe­ranța unei so­ci­e­tăți în sfâr­șit îm­pă­cate în care « oa­me­nii vir­tu­oși res­pectă pu­te­rea na­tu­rii ».

În căutarea sufletelor envoltate

La fel cum a dis­pă­rut ve­chiul Ezo, odată cu acești ai­nou — frați ai vu­ie­tu­lui to­ren­te­lor și ai tân­gu­i­rii vân­tu­lui prin frun­zi­șuri — ame­nință să se șteargă și « te­o­fa­gia sil­ves­tră și bar­bară » ; « co­mu­niu­nea mi­tică cu in­vi­zi­bi­lul » ; lan­dele săl­ba­tice po­pu­late de amin­tiri glo­ri­oase și de zei kamuy ; în sfâr­șit, « pri­mi­ti­vele in­tu­i­ții având drept cen­tru ideea de ramat — spi­ri­tul, in­ti­mi­ta­tea se­cre­tă, inima omu­lui și a lu­cru­ri­lor »7Atât de just des­crise de Fo­sco Ma­raini.. Noi pier­dem pro­pria noas­tră parte de ani­mism în­tr-o lume na­tu­rală care nu în­ce­tează să se mic­șo­re­ze. Este ur­gent să în­cer­căm s-o re­câști­găm, pre­cum acei șa­mani de odi­ni­oară care se avân­tau în­tr-o că­u­tare pen­tru a prinde su­fle­tele en­vol­tate ale mu­ri­bu­n­zi­lor îna­inte ca ele să se ri­si­pe­ască pe ve­cie.

Ci­tește mai mult
  • 15 min
Mappemonde mettant en évidence l’Inde et le Pakistan.

Aurul sikhilor: Fastul și universalitatea Granth-ului

Tra­dus din fran­ceză •

Unul din­tre la­cu­rile sfinte ale In­diei este „la­cul ne­mu­ri­rii“ (Am­rita Sa­ra), la Am­rit­sar1Forme res­pin­se:
« Mare d’im­mor­ta­lité » (Balta ne­mu­ri­rii).
« Étang de l’im­mor­ta­lité » (Ia­zul ne­mu­ri­rii).
« Bas­sin de l’im­mor­ta­lité » (Ba­zi­nul ne­mu­ri­rii).
« Bas­sin du bre­u­vage de l’im­mor­ta­lité » (Ba­zi­nul bă­u­tu­rii ne­mu­ri­rii).
« Bas­sin du nec­tar » (Ba­zi­nul nec­ta­ru­lui).
« Lac du nec­tar » (La­cul nec­ta­ru­lui).
« Ex­cel­lente am­bro­i­sie » (Ex­ce­lentă am­bro­zi­e).
Am­rita Sa­ras.
Umrita-sara.
Umritsar.
Umritsir.
Umretsir.
Amretsir.
Amritsir.
Umbritsir.
Amritsur.
Umritsur.
Umritzer.
Umbritzir.
Amretseyr., unde bate inima cre­din­ței sik­he. Ori­cine ajunge acolo este pur­tat de o mul­țime umană cu mi­resme de flori și tămâie și ajunge îm­pre­ună cu ea în fața unei mi­nu­nă­ții: un tem­plu de aur tronând, pre­cum un giu­va­ier pre­ți­os, în mij­lo­cul ape­lor. Te aș­tepți să fii fer­me­cat și ești or­bit. O îm­bu­l­ze­ală de ne­des­cris de că­lă­to­ri, pe­le­rini și cu­ri­oși de „toate ra­sele In­diei“ se în­ghe­suie și se strigă „în di­a­lecte so­nore care lo­vesc ure­chea ca un zgo­mot de fan­fare“, în timp ce co­pi­ii, aler­gând, fac tu­rul che­iu­ri­lor de mar­mu­ră. Acest tem­plu pri­mește fără de­o­se­bire de sex sau de re­li­gie. Înă­un­tru, nicio sta­tu­ie. Sin­gu­rul obiect de ve­ne­ra­ție, așe­zat în sala mare sub un bal­da­chin de bro­cat, este Granth-ul, com­pi­lat la ori­gine de Ar­jan, al cin­ci­lea gu­ru, și cre­din­cio­sul său scrib Bhai Gu­r­das. „Zi și noap­te, fără în­tre­ru­pe­re, ca pen­tru a re­a­liza un fel de ado­ra­ție per­pe­tuă, granthi [o­fi­ci­an­ți] cân­tă, sub aceste bolți ve­ne­ra­te, frag­mente din car­tea sfân­tă, acom­pa­ni­in­du-se cu in­stru­mente cu coar­de.“

Un jumătate de mileniu de poezie risipită

Sik­hii își nu­mesc car­tea sa­cră Adi Granth (Prima Carte) sau Sri Go­u­rou Granth Sa­hib (Ve­ne­rata Carte Ma­es­tru)2Forme res­pin­se:
Sri Guru Granth Sa­heb.
Siri Guru Granth Sa­hid.
Shri Guru Grant Sa­hib.
Śrī Guru Gran­tha Sāhib., dar și mai ade­sea sub nu­mele vag de Granth (Cartea)3Forme res­pin­se:
Grantha.
Grant.
Grântah.
Grandth., la fel cum creș­ti­nii o nu­mesc pe a lor Biblia (Cărțile). Or, Granth-ul este o operă cu to­tul unică în ra­port cu ca­noa­nele ce­lor­lalte re­li­gii: o fas­ci­nantă an­to­lo­gie po­e­tică ce nu con­ține doar im­nu­rile și cân­te­cele gu­ru­i­lor săi, ci și pe cele ale unor mis­tici an­te­ri­o­ri, pre­cum șei­cul Fa­ri­dud­din, zis Baba Fa­rid, năs­cut pe la 1175. Gu­ruii, la rân­dul lor, tră­ind în­tre 1469 și 1708, iată o ju­mă­tate de mi­le­niu de po­e­zie in­diană ri­si­pi­tă, a că­rei re­ci­tare ne­în­tre­ruptă (ak­hand path) cere două zile și două nopți ofi­ci­an­ți­lor granthi care se suc­ced fără ră­gaz. De ace­ea, pe pa­tul de moar­te, al ze­ce­lea și ul­ti­mul gu­ru, Go­bind Sin­gh, în loc să nu­me­ască un suc­ce­sor, a de­cre­tat că această cu­le­gere va fi de acum îna­inte eter­nul că­lă­u­zi­tor de su­fle­te: „După moar­tea mea, va tre­bui să vă adre­sați în orice îm­pre­ju­rare lui Granth Sa­hib; el va fi gu­rual vos­tru; tot ce îi veți ce­re, el vă va arăta“.

Bucătăria comună a fraternității

Fi­lo­so­fia Granth-u­lui este o edu­ca­ție a iu­bi­rii și a bu­nă­vo­in­ței, arun­cată în­tre lu­mea hin­dusă și lu­mea mu­sul­ma­nă. De la pri­ma, adoptă de­vo­ta­men­tul (bhakti) fără idoli și fără ju­gul cas­te­lor. De la a doua — mo­no­te­is­mul și ela­nul su­fit fără sha­ria. Fo­lo­sin­du-se de îna­lta po­e­zie, ea dă ideea a ceea ce poate fi o viață demnă de a fi tră­i­tă, o viață ade­vă­ra­tă; ceea ce o ri­dică la ran­gul de re­li­gie uni­ver­sa­lă. Ru­gă­ciu­nea sa se în­cheie in­va­ri­a­bil cu aceste urări pen­tru în­tre­aga ome­ni­re: „Fie ca vo­ința Ta, o Doam­ne, să aducă pa­cea și fe­ri­ci­rea fi­e­că­ruia și tu­tu­ror, în lu­mea în­tre­agă“. Bhai Gu­r­das, deja men­țio­nat, ex­pli­că:

„El [sik­hul] tră­iește cu ade­vă­rat o viață de sa­cri­fi­ciu, viața unui sclav al Dom­nu­lui pe care îl iu­beș­te. […] În iu­bi­rea sa, uită foa­mea și som­nul. Mâi­nile sale sunt ne­în­ce­tat ocu­pate să ajute pe cei în ne­voie și să-i mân­gâie pe cei do­bo­râți. […] Mag­na­nim, to­le­rant și se­nin, el tră­iește pen­tru a sluji ome­ni­rea.“

La­dame, Pa­ul-A­le­xis, « Les Sikhs » (Sik­hii), Ca­hi­ers d’étu­des catha­res (Ca­iete de stu­dii ca­ta­re), nº 147, toamna 1995, p. 3-38.

Gu­ruii au pre­di­cat o ega­li­tate ab­so­lu­tă, care își gă­sește ex­pre­sia cea mai con­cretă în langar. Acest cu­vânt de­sem­ne­ază re­fec­to­riul ali­pit tem­ple­lor și masa co­mu­ni­tară care se ser­vește aco­lo, des­chisă tu­tu­ror. „Langar-ul, lan­sat de pri­mul gu­ru, […] Na­nak, era de­o­se­bit de ori­gi­nal și ra­di­cal în In­dia, un­de, de-a lun­gul se­co­le­lor, […] exis­tau, și există în­că, in­ter­dic­ții pri­vind per­soa­nele cu care mă­nânci“. Se spune că în­suși îm­pă­ra­tul Ak­bar, cel mai to­le­rant din­tre su­ve­ra­nii mo­gu­li, s-a su­pus aces­tei os­pi­ta­li­tăți ne­con­di­țio­na­te, așe­zân­du-se în rân­du­rile umi­li­lor pen­tru a rupe pâi­nea cu ei4Po­tri­vit unei tra­di­ții pu­țin si­gu­re, acest epi­sod a pro­dus o ase­me­nea im­pre­sie asu­pra mo­nar­hu­lui în­cât acesta a dă­ruit te­re­nul unde sik­hii aveau să sape „la­cul ne­mu­ri­rii“..

„„Con­stru­iește pluta con­tem­pla­ți­ei, pe ea vei tra­versa fără pie­di­ci,
Și nu te vei izbi nici de ocean, nici de ma­ree. […]
Cel care își su­pune ego­ul, se dez­brăcă de „eu“ și se în­fru­mu­se­țe­ază în acest fel. […]
Nu ne mai des­păr­țim dacă ne unim cu ade­vă­rat cu Dom­nul.
Atun­ci, du­sul și ve­ni­tul se ter­mi­nă, și Îl ză­rim pe Domn pre­tu­tin­deni.“5Sri Go­u­rou Granth Sa­hib, t. III, trad. din pun­ja­bi, hin­di, per­sană și din mai multe di­a­lecte in­diene de Jar­nail Sin­gh, p. 869.

În­tr-un lim­baj foarte sim­bo­lic, acest poem re­zumă ad­mi­ra­bil în­vă­ță­tura [sik­hă]. Egoul (haumai, „e­u-e­ul“) omu­lui […] este pri­zo­ni­e­rul vie­ții ma­te­ri­ale și al gre­șe­li­lor sa­le, re­pre­zen­tate de ocean și de ma­ree. Din ca­uza lor, […] nu poate atinge ce­lă­lalt țărm, cel al eman­ci­pă­rii fi­nale (nirvanu) […]. Omul tre­buie deci să-și pu­ri­fice esența spi­ri­tu­ală (manu), s-o de­ga­jeze din zgura „e­u-e­u­lui“ și să se facă ast­fel plă­cut lui Dum­ne­zeu“

Ma­trin­ge, De­nis, Les Sikhs : his­to­ire et tra­di­tion des « Li­ons du Pan­jab » (Sik­hii: is­to­rie și tra­di­ție a „Le­i­lor din Pun­ja­b“), Pa­ris : Al­bin Mi­chel, col. « Planète Inde » (Pla­neta In­di­a), 2008.

Un Ierusalim pământesc

Seara cade peste Pun­jab, și tem­plul de aur se au­re­o­lează cu ghir­lande de lu­mâ­nări de ulei „ale că­ror re­fle­xii în apă îl fac să fre­mete cu scân­te­ieri de co­moară“ (Mir­cea Eli­a­de). Con­tem­pla­to­rul se gân­dește atunci că acest loc este cu mult mai mult de­cât pa­re. Este vi­ziu­nea unui oraș me­reu „stră­lu­ci­tor […] în­fă­țișând cu no­blețe pri­vi­ri­lor […] mi­ile sale de cu­pole res­plen­den­te, pe care lu­mina […] cade și se re­varsă în aburi or­bi­toare“ (La­mar­ti­ne). Este fă­gă­du­ința unui oraș care îm­pacă omul cu se­me­nul său, ca și cu sine în­su­și, și al că­rui Ie­ru­sa­lim ori­gi­nar mi se pare că se în­de­păr­tează pe zi ce tre­ce:

„Pen­tru un creș­tin, tem­plul din Am­rit­sar pare a pre­fi­gura Ie­ru­sa­li­mul ce­resc, oraș des­pre care Apo­ca­lipsa spune că por­țile sale nu vor fi nici­o­dată în­chise pen­tru a primi toate po­poa­rele6Et am­bu­la­bunt gen­tes in lu­mine ejus, et re­ges terræ affe­rent glo­riam suam et ho­no­rem in il­lam. Et portæ ejus non cla­u­den­tur per diem ; nox enim non erit il­lic (Ne­a­mu­rile vor um­bla în lu­mina lui, și re­gii pămân­tu­lui își vor aduce slava în el. Zi după zi, nici­o­dată por­țile nu vor fi în­chi­se; căci nu va mai fi noap­te). Ap 21, 24-25 (La Bi­ble : tra­duc­tion offi­cielle li­tur­gi­que (Bi­blia: tra­du­cere ofi­ci­ală li­tur­gi­că­)). îna­in­tea tro­nu­lui lui Dum­ne­zeu și al Mie­lu­lui. În­tr-a­de­văr, se află în acest loc ves­ti­rea unei ome­niri re­con­ci­li­a­te, cu atât mai tul­bu­ră­toare când cu­noști is­to­ria du­re­roasă a Pun­ja­bu­lui și a sik­his­mu­lui.“

Vag­ne­ux, Yann, « Le Tem­ple d’or » (Tem­plul de au­r), La Croix, 12 ia­nu­a­rie 2024.

Ci­tește mai mult
  • 11 min
Mappemonde mettant en évidence la Turquie et la Grèce.

Cel care se căuta pe sine însuși: măreția și singurătatea lui Heraclit

Tra­dus din fran­ceză •

He­ra­clit din Efes ne par­vi­ne, din adân­cul ve­a­cu­ri­lor, prin frag­men­tele unui sul de­pus, în se­co­lul al V-lea î.Hr., în tem­plul Ar­te­mi­sei. Se dez­bate încă pen­tru a ști dacă acest sul era un tra­tat con­ti­nuu, sau dacă el con­sta din gân­duri izo­la­te, pre­cum cele pe care ha­zar­dul ci­ta­te­lor ni le-a păs­trat. He­ra­clit se ex­prima aco­lo, în orice caz, în­tr-un stil si­bi­lin, concis, me­nit să ui­me­as­că; lua de­o­po­trivă to­nul unui pro­fet și lim­ba­jul unui fi­lo­sof. De ai­ci, acest epi­tet de Obs­cur sau Te­ne­brosu (Σκοτεινός) atât de des ală­tu­rat nu­me­lui său, dar care nu mi se pare mai pu­țin exa­ge­rat: « De­si­gur, [lec­tura sa] este de un abord as­pru și di­fi­cil. Noap­tea este în­tu­ne­ca­tă, te­ne­brele sunt de­se. Dar dacă un ini­țiat te ghi­de­a­ză, vei ve­dea lim­pede în această carte mai mult de­cât în plină lu­mină a soa­re­lui » (An­to­lo­gie grea­că, după ma­nu­scri­sul pa­la­tin). Stră­lu­ci­rile care ne-au ră­mas din doc­trina sa sunt pre­cum ful­ge­rele unei furt­uni care s-ar fi re­tras în mod mis­te­ri­os, sfâ­și­ind noap­tea pre­so­cra­tică cu un foc ce nu se poate com­para cu nici­u­nul al­tul. He­gel, re­tră­gând țâș­ni­rea « lu­mi­nii gân­di­rii », re­cu­noaște în He­ra­clit fi­gura cea mai stră­lu­ci­tor cen­tra­lă. Hei­degger în­tă­reș­te: « He­ra­clit este su­pra­nu­mit “Obs­cu­rul”. Or, el este Lu­mi­no­sul. Căci el spune ceea ce lu­mi­ne­a­ză, în­cer­când să in­vite lu­mina să pă­trundă în lim­ba­jul gân­di­rii »1Hei­degger, Mar­tin, Es­sais et Con­féren­ces (Ese­uri și Con­fe­rințe), trad. de l’al­le­mand par An­dré Préau, préf. de Jean Beau­fret, Pa­ris : Gal­li­mard, coll. « Les Es­sais » (« Ese­u­rile »), 1958..

Regalitatea refuzului

La această apa­rentă obs­cu­ri­tate se adă­uga la He­ra­clit un fond de or­go­liu și dis­preț față de se­me­nii săi. Căci atunci când un fi­lo­sof este mân­dru, nu este nici­o­dată pe ju­mă­ta­te. Prinț moș­te­ni­tor, el aban­dona fără gre­u­tate dem­ni­ta­tea re­gală fra­te­lui său, apoi re­fuza să le­gi­fe­reze pen­tru o ce­tate pe care o ju­deca ire­me­di­a­bil « sub stă­pâ­ni­rea unei con­sti­tu­ții rele » (πονηρᾷ πολιτείᾳ). Ia­tă-l re­tras în sanc­tu­a­rul Ar­te­mi­sei, ju­cân­du-se cu as­tra­gale îm­pre­ună cu co­pi­ii. Se în­ghe­su­iau cu­ri­o­șii în ju­rul lui? Le arun­ca:

« De ce vă mi­ra­ți, ti­că­lo­și­lor? Oare nu este mai bine să fac aceasta de­cât să duc cu voi viața ce­tă­ții? » (Τί, ὦ κάκιστοι, θαυμάζετε ; Ἢ οὐ κρεῖττον τοῦτο ποιεῖν ἢ μεθ’ ὑμῶν πολιτεύεσθαι ;)

Di­o­gène La­ër­ce, Li­vre IX (Car­tea a IX-a), trad. du grec par Jac­ques Brun­schwig, dans Vies et Doc­tri­nes des phi­lo­sophes il­lus­tres (Vieți și Doc­trine ale fi­lo­so­fi­lor iluș­tri), trad. sous la dir. de Ma­ri­e-O­dile Go­u­le­t-Ca­zé, Pa­ris : Li­brai­rie générale françai­se, coll. « La Po­chothèque », 1999.

Acest în­țe­lept nu avea ne­voie de ni­me­ni, dis­pre­țu­ind până și so­ci­e­ta­tea sa­van­ți­lor. Cu toate aces­tea, nu era un om in­sen­si­bil; și când se mâh­nea de ne­no­ro­ci­rile care țe­seau exis­tența uma­nă, la­cri­mile îi ur­cau în ochi. « M-am că­u­tat pe mine în­sumi » (Ἐδιζησάμην ἐμεωυτόν), măr­tu­ri­sește el, ca și cum ar fi fost sin­gu­rul care re­a­liza cu ade­vă­rat pre­cep­tul del­fic « Cu­noaș­te-te pe tine în­suți ». Niet­zs­che va simți te­roa­rea sa­cră a aces­tei au­tar­hii: « nu se poate ghici », va spune fi­lo­so­ful vo­in­ței de pu­te­re, « ce a fost sen­ti­men­tul de sin­gu­ră­tate ca­re-l pă­trun­dea pe er­mi­tul efe­sian al tem­plu­lui Ar­te­mi­sei dacă nu te re­gă­sești tu în­suți îm­pie­trit de groază pe mun­tele cel mai pus­tiu și cel mai săl­ba­tic »2Niet­zs­che, Frie­dri­ch, La Phi­lo­sophie à l’épo­que tra­gi­que des Grecs (Fi­lo­so­fia în epoca tra­gică a gre­ci­lor), trad. de l’al­le­mand par Mi­chel Haar et Marc de La­u­nay, dans Œuvres (Opere). I, trad. sous la dir. de Marc de La­u­nay, Pa­ris : Gal­li­mard, coll. « Bi­bli­othèque de la Pléiade », 2000..

Vertijul scurgerii universale

În timp ce la ce­lă­lalt ca­păt al lu­mii gre­cești, școala din Elea în­ghe­țase fi­ința în­tr-o imo­bi­li­tate de ghea­ță, He­ra­clit con­cepe uni­ta­tea ca un flu­viu în per­pe­tuă miș­ca­re, care rămâne ace­lași, deși me­reu di­fe­rit, va­lu­rile noi îm­pin­gând fără ră­gaz pe cele vechi îna­in­tea lor3Prin această ima­gi­ne, He­ra­clit nu spune doar că exis­tența este sor­tită vi­ci­si­tu­di­ni­lor și de­cli­nu­ri­lor, ci că niciun lu­cru nu este aceasta sau ace­ea: el devine. Lu­mea sea­mănă cu cyceonul (κυκεών), acel ames­tec de vin, brânză rasă și fă­ină de orz, a că­rui con­sis­tență densă nu-și da­to­re­ază uni­ta­tea de­cât agi­tă­rii. Când aceasta în­ce­tea­ză, ele­men­tele se di­so­ci­a­ză, gre­u­ta­tea re­ca­de, și această bă­u­tură ri­tu­ală nu mai es­te. Miș­ca­rea se do­ve­dește ast­fel con­sti­tu­tivă a uni­rii con­tra­ri­i­lor: « Chiar și cyceonul se des­com­pune dacă nu-l ames­teci » (Καὶ ὁ κυκεὼν διίσταται μὴ κινούμενος).. Con­tra ilu­ziei co­mune a per­sis­ten­ței, ni­mic nu este sta­bil: « To­tul curge » (Πάντα ῥεῖ), « To­tul este devenire » (He­ge­l), « Toate lu­cru­rile […] se cla­tină ne­în­ce­tat […]. Nu pic­tez fi­in­ța. Pic­tez tre­ce­rea » (Montaig­ne).

Scur­ge­rea tu­tu­ror lu­cru­ri­lor are drept con­se­cință fap­tul că to­tul se con­ver­tește în con­tra­riul său. Dacă fi­ința nu există de­cât în schim­ba­re, ea este în mod fa­tal un me­diu în­tre doi ter­meni opuși; în fi­e­care cli­pă, ne aflăm în pre­zența aces­tei li­mite de ne­prins unde se ating două ca­li­tăți con­tra­re. O lege te­ri­bilă care se aplică fi­in­ței umane în­seși, a că­rei fi­e­care vâr­stă este moar­tea ce­lei pre­ce­den­te:

« Oare su­ga­rul n-a dis­pă­rut în co­pil, și co­pi­lul în bă­i­at, efe­bul în ado­les­cent, ado­les­cen­tul în tâ­năr, apoi […] omul ma­tur în bă­trân […]? Poate […] na­tura ne în­vață în tă­cere să nu ne te­mem de moar­tea de­fi­ni­ti­vă? »

Phi­lon d’A­le­xan­drie, De Io­sepho (Des­pre Io­sif), trad. du grec par Jean La­por­te, Pa­ris : Édi­tions du Cerf, coll. « Les Œu­vres de Phi­lon d’A­le­xan­drie » (« Ope­rele lui Fi­lon din Ale­xan­dria »), 1964.

Estetica jocului cosmic

În că­u­ta­rea unei afir­mări tra­gice a vie­ții, Niet­zs­che va face din er­mi­tul din Efes cel mai apro­piat stră­moș al său. « Lu­mea, în eterna sa ne­voie de ade­văr, are […] eternă ne­voie de He­ra­clit », va de­clara el. Și în altă par­te:

« […] frec­ven­ta­rea lui He­ra­clit mă pune mai în lar­gul meu și mă re­con­for­tează mai mult de­cât ori­care al­ta. Con­sim­ți­rea la im­per­ma­nență și la anihilare; “da­”-ul spus con­tra­dic­ției și răz­bo­i­u­lui; devenirea, im­pli­când re­fu­zul no­țiu­nii în­seși de “ființă” — în aceas­ta, tre­buie să re­cu­nosc […] gân­di­rea cea mai apro­pi­ată de a mea care a fost vreo­dată con­ce­pu­tă. »

Niet­zs­che, Frie­dri­ch, L’Antéchrist (Antichristul), suivi de Ecce homo, trad. de l’al­le­mand par Je­an-Cla­ude Hé­me­ry, Pa­ris : Gal­li­mard, coll. « Fo­lio », 1974.

Ceea ce fi­lo­so­ful ger­man va găsi acolo mai ales, este an­ti­do­tul la pe­si­mis­mul scho­pen­hau­e­ri­an. De­parte de a se pleca sub ju­gul pre­tin­se­lor gre­șe­li, ne­drep­tă­ți, con­tra­dic­ții, su­fe­rin­țe, re­a­li­ta­tea se eli­be­re­ază de orice mo­ra­lă: ea este « un co­pil care se joa­că, care îm­pinge pi­o­nii: re­ga­li­tate a unui co­pil » (παῖς […] παίζων, πεσσεύων· παιδὸς ἡ βασιληίη). Dacă He­ra­clit se ames­teca în jo­cul co­pi­i­lor zgo­mo­toși din sanc­tu­a­rul Ar­te­mi­sei, aceasta era pen­tru că me­dita deja acolo « jo­cul ma­re­lui co­pi­l-lume », adică Dum­ne­zeu. Vo­ința de pu­tere se schi­țe­ază aici în spi­ri­tul lui Niet­zs­che: o forță ar­tistă care con­stru­iește și dis­tru­ge, cu su­blima ino­cență a unui co­pil care pune ici și colo câ­teva pie­tri­ce­le, sau ri­dică mo­vile de ni­sip pen­tru a le răs­turna din nou, din­colo de bine și de rău. În pa­șii Obs­cu­ru­lui Niet­zs­che « se pre­gă­tește să de­vină Antichristul, adică cel care res­pinge sem­ni­fi­ca­ția mo­rală a lu­mii ».

Ci­tește mai mult
  • 17 min
Mappemonde mettant en évidence la Corée du Sud et la Corée du Nord.

Vocea multiplă a poporului: Cân­te­cul cre­din­cioa­sei Chun­hyang

Tra­dus din fran­ceză •

Tre­buie luat ti­tlul ad lit­te­ram: Cân­te­cul lui Chun­hyang (Chunhyangga)1Forme res­pin­se:
Le Dit de Chun­hyang (Zi­ce­rea lui Chun­hyang).
Ch’u­n-hyang ka.
Choon Hyang Ga.
Čchunhjangga. es­te, mai în­tâi de toa­te, un cân­tec. Pen­tru a-i în­țe­lege esen­ța, în­chi­deți ochii și ima­gi­na­ți-vă o scenă goa­lă, pe care se află un cân­tă­reț cu evan­tai și un to­bo­șar. Acest duo este su­fi­cient pen­tru a în­tru­chipa pansori, acea artă au­ten­tică co­re­eană pe care Serge Ka­ganski o si­tu­e­ază „la răs­cru­cea tea­tru­lui, a ope­rei, a per­for­man­ței, a gos­pe­lu­lui și a two-man-show-ului“. Toba ră­sună și vo­cea ră­gu­șită se avân­tă, rit­mată de evan­ta­iul care se des­chide și se în­chide cu o poc­ni­tură seacă ce dă mă­su­ra. Pur­tat de val, pu­bli­cul re­ac­țio­ne­ază la uni­son, ase­me­nea „unui cor bap­tist“, în­tr-o co­mu­niune in­tensă care atinge tran­sa.

Năs­cut așa­dar pe sce­nă, acest cân­tec li­ric s-a trans­for­mat în po­ves­tire și a că­lă­to­rit, pur­tat de tra­di­ția ora­lă. De-a lun­gul se­co­le­lor, o mi­ri­adă de au­tori ano­nimi l-au îm­bo­gă­țit, adă­u­gân­du-i alte po­vești des­pre in­spec­tori re­gali și iu­biri in­ter­zi­se. Din această ma­te­rie vie au ajuns să se se­di­men­te­ze, strat după strat, texte fi­xa­te, edi­ții li­te­rare de re­fe­rin­ță, din­tre care cele mai ce­le­bre sunt Po­ves­tea lui Chun­hyang (Chunhyangjeon)2Forme res­pin­se:
His­to­ire de Tchoun Hyang (Po­ves­tea lui Tchoun Hyang).
His­to­ire de Tchyoun hyang (Po­ves­tea lui Tchyoun hyang).
His­to­ire de Tchu­n-hyang (Po­ves­tea lui Tchu­n-hyang).
Tchoun-Hyang-Djun.
Tchyoun hyang tjyen.
Tchu­n-Hyang Chòn.
Tchu­n-hyang djǒn.
Ch’unhyangdyǒn.
Ch’unhyangjǒn.
Choon Hyang Jun.
Choon-hyang-chon.
Choon Hyang Jon.
Chun-hyang-jon.
Ch’u­n-hyang Chǒn.
Chun-hyang-chun.
Chun-chyang-chun.
Czhu­n-hiang dzon.
Čchunhjangdžǒn., sau edi­ția gyeongpan, și Cân­te­cul cre­din­cioa­sei Chun­hyang (Ye­ol­nyeo Chun­hyang Su­je­olga)3Forme res­pin­se:
L’His­to­ire de la con­stance de Chun­hyang, femme fi­dèle (Po­ves­tea con­stan­ței lui Chun­hyang, fe­meie cre­din­cioasă).
Yo­l-nyo Ch’u­n-hyang Su-jeol Ga.
Ye­ol­nye Chun­hyang Su­je­olga.
Yeollyeo-Chunhyang-Sujeolga., sau edi­ția wanpan.

Idila de primăvară

In­triga po­ves­tește iu­bi­rea din­tre Chun­hyang („Pri­mă­vară par­fu­ma­tă“), fiica unei foste cur­te­za­ne, și Mong-ryong („Vis de dra­go­n“)4În anu­mite sur­se, mai de­grabă de­cât prin pre­nu­mele său Mong-ryong, eroul este de­sem­nat sub ape­la­ti­vul Yi Do­rye­ong. Această formă amal­ga­me­ază pa­tro­ni­mul său Yi și ti­tlul res­pec­tuos doryeong dat fi­u­lui ne­că­să­to­rit al unui no­bil. În re­a­li­ta­te, ea în­seamnă sim­plu „tâ­nă­rul domn Yi, tâ­nă­rul Yi“.
Forme res­pin­se:
Ye Toh Ryung.
I-Toreng.
Ri To ryeng.
Lee Do­ryong., fiul unui no­bil gu­ver­na­tor. La Nam­won, în pro­vin­cia Je­ol­la, în mo­men­tul în care flo­rile în­cep să în­flo­re­as­că, tâ­nă­rul căr­tu­rar pă­ră­sește bi­bli­o­teca pa­ternă pen­tru a se plimba în aer li­ber. Aco­lo, o ză­rește pe Chun­hyang le­gă­nân­du-se pe un lea­găn. Această primă în­tâl­nire este pic­tată cu de­li­ca­te­țea ce­lor mai fine stam­pe:

„Ea apucă fu­nia cu mâi­nile ei de­li­ca­te, urcă pe scân­dură și se avân­tă. […] Frun­zele co­pa­ci­lor îi acom­pa­niau miș­ca­rea de du-te-vi­no. Ro­șul fus­tei ei forma o pată fe­ri­cită pe ver­dele îm­pre­ju­ri­mi­lor. […] Vă­zută din fa­ță, era rân­du­nica ce se aruncă pen­tru a prinde din zbor o pe­tală de floare de pier­sic care alu­necă spre pământ. Din spa­te, pă­rea un flu­ture mul­ti­co­lor care se în­de­păr­tează în că­u­ta­rea pe­re­chii sa­le.“

Le Chant de la fi­dèle Chun­hyang (Cân­te­cul cre­din­cioa­sei Chun­hyang), trad. din co­re­eană de Choi Mi­kyung și Je­an-Noël Ju­t­tet, Ca­de­il­han: Zul­ma, 1999; re­ed. Pa­ris; Ve­u­les-les-Ro­ses: Zul­ma, col. „Z/a“, 2025.

Iu­bi­rea, ful­ge­ră­toare și ime­di­ată, îl de­ter­mină pe tâ­nă­rul no­bil să sfi­deze con­ven­ți­i­le. El se duce la ea noap­tea. Odată tre­cut pra­gul ca­me­rei, această fată a po­po­ru­lui se do­ve­dește nu mai pu­țin edu­cată și ra­fi­nată de­cât el: pri­vi­rea ră­tă­cește peste po­eme scrise de mâna ei, atâr­nate de­a­su­pra me­sei de lu­cru, peste ca­li­gra­fii, peste pic­turi. În acest de­cor, în­dră­gos­ti­ții își schimbă ju­ră­min­te­le, pe­ce­tlu­ind o uniune pe care o păs­tre­ază încă se­cre­tă, se­pa­rați cum sunt prin naș­tere și ave­re.

Încercarea constanței

În acest timp, ta­tăl lui Mong-ryong este re­che­mat la Hanyang (Se­ul); tâ­nă­rul tre­buie să-l ur­meze pen­tru a-și ter­mina stu­di­ile și a trece exa­me­nele man­da­ri­na­le. El lasă în urmă o so­ție în­dră­gos­tită și cre­din­cioasă ca­re, nouă Pe­ne­lopă aș­tep­tând în­toar­ce­rea lui Uli­se, jură să ono­reze un „ju­rământ de o mie de ori mai pre­țios de­cât au­rul, de o mie de ori mai fru­mos de­cât ja­dul“.

Drama se leagă odată cu so­si­rea unui suc­ce­sor la pos­tul de gu­ver­na­tor, Byun Ha­k-do, om desfrâ­nat și bru­tal. Au­zind de fru­mu­se­țea lui Chun­hyang, el cere ca aceasta să-i fie pusă în sluj­bă. Ape­lul kisaeng-e­lor este de o tru­cu­lență ra­be­lai­si­a­nă, unde de­fi­lează nume evo­ca­toa­re, pre­cum Domni­șoara „Ceață mis­te­ri­oa­să“, „Floare de cais“ sau „Zâna râu­lui“. Doar Chun­hyang lip­sește de la apel. Tâ­râtă în fața ti­ra­nu­lui, ea în­drăz­nește să-i țină piept, ar­gu­men­tând că o fe­meie vir­tu­oasă nu poate servi doi so­ți, fie ea și de con­di­ție umi­lă:

„Vir­tu­tea, fi­de­li­ta­tea au ele oare vreo le­gă­tură cu ran­gul so­ci­al?“

Le Chant de la fi­dèle Chun­hyang (Cân­te­cul cre­din­cioa­sei Chun­hyang), trad. din co­re­eană de Choi Mi­kyung și Je­an-Noël Ju­t­tet, Ca­de­il­han: Zul­ma, 1999; re­ed. Pa­ris; Ve­u­les-les-Ro­ses: Zul­ma, col. „Z/a“, 2025.

Pen­tru această in­so­len­ță, ea este su­pusă su­pli­ci­u­lui. Fi­e­care lo­vi­tură de bici care se abate asu­pra ei de­vine oca­zia unui cân­tec de re­zis­ten­ță, o li­ta­nie du­re­roasă în care își re­a­firmă lo­ia­li­ta­tea. „Chiar dacă sunt ucisă de zece mii de ori“, pro­clamă ea, „iu­bi­rea care lo­cu­iește în inima mea, iu­bi­rea care leagă cele șase mii de ar­ti­cu­la­ții ale tru­pu­lui meu, această iu­bire nu se va schim­ba.“

Nu voi spune ni­mic des­pre dez­no­dământ, în afară de fap­tul că este fe­ri­cit.

Revanșa inimilor împotriva rigurilor arbitrarului

Cân­te­cul cre­din­cioa­sei Chun­hyang îm­bră­ți­șe­ază în­tre­aga scară so­ci­ală a Ve­chiu­lui Re­gim, de la cel mai înalt rang pen­tru Mong-ryong la cel mai de jos pen­tru Chun­hyang. Suc­ce­sul său se da­to­re­ază fap­tu­lui că „în­drăz­nea să vor­be­ască tare des­pre iu­bire în această țară unde ti­ne­rele inimi se su­fo­cau sub au­to­ri­tate“ și unde că­să­to­ria, afa­cere de ra­țiu­ne, se trata cu ră­ceală fără ca ei să aibă cu­vânt de spus. Această re­ven­di­care in­timă se dub­lează de o de­nun­țare po­li­tică a abu­zu­ri­lor și a co­rup­ției care pre­va­lau prin­tre con­du­că­tori.

De­si­gur, o măr­tu­ri­sesc, po­ves­ti­rea su­feră une­ori de pe urma di­ver­se­lor adă­u­giri pe care le-a sus­ci­tat; Bu­l­le­tin cri­ti­que du li­vre en français (Bu­le­ti­nul cri­tic al căr­ții în fran­ceză) re­levă „câ­teva in­co­e­ren­țe, jus­ti­fi­cări stân­ga­ce, […] nai­vi­tate și afec­tări sen­ti­men­tale“. To­tuși, ase­me­nea unei sco­ici care res­ti­tuie mur­mu­rul ocea­nu­lui, ea con­ser­vă, sub toate aces­tea, „un mur­mur și ca un vast zum­zet surd: ma­rea voce in­fi­nită și mul­ti­plă“ a po­e­ți­lor po­po­ru­lui care cântă în jur5Pen­tru a-l cita pe Hippo­lyte Taine și ma­gis­trala sa Phi­lo­sophie de l’art (Fi­lo­zo­fia ar­tei).. Su­fle­tul lor vi­brant, sen­ti­men­tele lor bune și pure au fă­cut ca această operă să treacă prin se­co­le; ele o mai vi­vi­fică și as­tăzi, la ma­rele fes­ti­val de la Nam­won, unde ri­va­li­ze­ază cei mai buni myeongchang (ma­eș­tri cân­tă­re­ți). Lee Me­e-Je­ong re­la­tează că unii din­tre ei se exer­cită cu atâta ar­doare „pen­tru a da vo­cii lor per­fec­țiu­nea ex­pre­si­vi­tă­ții în­cât ajung să scuipe sânge“. De­loc za­dar­nic, sa­cri­fi­ciul lor este sa­lu­tat de pu­bli­cul care se ri­dică să apla­u­de, cu la­crimi în ochi. Și „aceste la­crimi ale spec­ta­to­ri­lor con­tem­po­rani sunt la fel de emo­țio­nante ca ne­ca­zu­rile și re­gă­si­rile în­dră­gos­ti­ți­lor din fic­țiune“.

Ci­tește mai mult
  • 10 min
Mappemonde mettant en évidence le Canada et la France.

Naufragiatul ceresc: Émile Nelligan

Tra­dus din fran­ceză •

«Nel­li­gan este le­gen­dar. Po­po­rul québécois este el în­su­și, în­tr-un fel, un vis, ima­gi­nat deși re­al, ne­si­gur cu toate că per­sis­tent, și în cele din urmă – cine știe? – poate sal­vat, poate pier­dut. Există o co­mu­ni­care în­tre aceste două le­gen­de.»

Va­de­bon­co­e­ur, Pier­re. «É­mile Nel­li­gan (1879-1941), poète» (É­mile Nel­li­gan (1879-1941), po­e­t), în En qu­el­ques traits (În câ­teva tră­să­tu­ri), Montréal: Fi­des, 1978.

Este oare ne­voie să amin­tim că li­te­ra­tura can­a­dia­nă-fran­ceză nu­mără abia două se­cole de exis­ten­ță; că abia a ie­șit din co­pi­lă­rie? Încă să­racă în glo­rii li­te­ra­re, ea po­sedă to­tuși una, care în­tru­chi­pe­ază în mod exem­plar pro­pria ei ti­ne­re­țe. Această glo­rie este Émile Nel­li­gan1Forme res­pin­se:
Émil Nel­li­ghan.
Émile Ko­var.: un ado­les­cent de șap­te­spre­zece ani, aproape un co­pil. Dar prin­tr-o tra­gică răs­tur­nare a or­di­nii na­tu­ra­le, la această vâr­stă a spon­ta­ne­i­tă­ții ca­re, după Bos­su­et, «pare a fi cre­ată doar pen­tru bu­cu­rie și plă­ceri» și care «în­tinde pân­zele din toate păr­țile spre spe­ranță», Nel­li­gan nu mai speră deja ni­mic; el este în de­ri­vă:

«Su­fle­tul meu e ne­gru: unde tră­iesc? Unde merg?
Toate spe­ran­țele sale zac în­ghe­ța­te:
Sunt noua Nor­ve­gie
De unde ce­ru­rile blonde au ple­cat.»

Nel­li­gan, Émi­le. Poé­sies com­plètes (Po­e­zii com­ple­te), pre­față de Cla­ude Bea­u­so­leil și cea a lui Lo­uis Dan­tin, Montréal: Ty­po, col. «Typo Poé­si­e», 1998.

Și nu doar în aceste ver­su­ri, sub lo­vi­tura unei dez­a­mă­giri tre­că­toa­re, își ex­primă el această dez­a­mă­gi­re. Aceasta răz­bate de-a lun­gul în­tre­gii sale opere Poé­sies com­plètes (Po­e­zii com­ple­te), no­bile re­ve­rii ale unui în­ger bles­te­mat, ră­mas străin de com­pro­mi­su­rile pe care viața le im­pu­ne.

Îngerul blestemat

În­tr-o fo­to­gra­fie ce­le­bră, acest sub­țire elev cu chi­pul pa­lid și pă­rul zbu­r­lit fas­ci­ne­ază prin ochii săi mari și li­chi­zi, in­fi­ni­ți; ochi care se schim­bau, care în­țe­le­geau, care vi­sau. Um­bla cu de­ge­tele pă­tate de cer­ne­a­lă, re­din­gota în dez­or­di­ne, și prin­tre toate aces­tea, cu un aer mân­dru. «E un bă­iat ciu­dat», spu­neau unii; «pu­țin afec­tat», gă­seau al­ții. Dar mân­dria lui nu era de­cât o fa­țadă care as­cun­dea cu greu o sen­si­bi­li­tate exas­pe­ra­tă, când de­bor­dând de en­tu­zi­asm, când în­tu­ne­cată de o săl­ba­tică și ame­nin­ță­toare me­lan­co­lie:

«E domnia râ­su­lui amar și a fu­riei
De a te ști poet și obiect al dis­pre­țu­lui,
De a te ști cu inimă și de a nu fi în­țe­les
De­cât de lu­mina lu­nii și de ma­rile seri de furt­u­nă!»

Nel­li­gan, Émi­le. Poé­sies com­plètes (Po­e­zii com­ple­te), pre­față de Cla­ude Bea­u­so­leil și cea a lui Lo­uis Dan­tin, Montréal: Ty­po, col. «Typo Poé­si­e», 1998.

Ne­în­țe­le­ge­rea am­bi­antă și nop­țile pe­tre­cute scri­je­lind ver­suri fe­brile unde «de­ja, prin­tre tră­să­turi stră­lu­ci­toa­re, ne­bu­nia își arăta ghe­ara hi­doasă»2Ob­ser­va­ția des­pre «ghe­ara hi­doasă» este a lui Lo­uis Dan­tin în «É­mile Nel­li­gan et son Œu­vre» (É­mile Nel­li­gan și opera sa) apă­rut în șapte epi­soade în zia­rul Les Débats (1902) și de­ve­nit cu­rând acea mi­tică pre­față (1903) care a re­ve­lat nu doar unul din­tre cei mai buni po­eți ai Can­a­dei fran­ceze (Nel­li­gan), ci și unul din­tre cei mai buni es­teți ai săi (Dan­tin). i-au mi­nat în cele din urmă să­nă­ta­tea îna­inte de vre­me. A mu­rit de două ori: în­tâi, de moarte in­te­lec­tu­ală sau de ne­bu­nie la no­uă­spre­zece ani; apoi, de moarte cor­po­rală la cinci­zeci și șapte de ani.

Râsul și Suspinele

Nu există nicio în­do­ială că Nel­li­gan a su­fe­rit crunt din ca­uza aces­tei ne­în­țe­le­geri. El, care nu visa de­cât la Pa­ris, pre­tin­dea că ver­su­rile sale vor zbura în­tr-o zi aco­lo, pen­tru a se în­toarce sub formă de carte fru­moa­să. O ase­me­nea am­bi­ție, ju­ve­nilă și vi­bran­tă, ofe­rea o pradă ușoară cri­ti­cii ră­u­vo­itoa­re. Ata­cul cel mai vi­ru­lent a ve­nit din par­tea re­vis­tei Le Monde il­lus­tré, sub pana unui vag jur­na­list aflat în tre­cere prin Montréal, De Mar­chy sau De Mar­chi, al că­rui pre­nume is­to­ria l-a ui­tat. Cu o iro­nie fa­cilă și o mes­chină în­gus­time de spi­rit, acest cen­zor a batjo­co­rit ori­gi­na­li­ta­tea ado­les­cen­tu­lui, mer­gând până la a-i su­ge­ra, pe un ton de com­pă­ti­mi­re, să scrie «o mică teză în sim­plă proză» pen­tru a-și do­vedi me­ri­tul, adă­u­gând per­fid: «căci noi în­cu­ra­jăm ti­ne­rii scri­i­tori».

Ul­ce­rat, Nel­li­gan nu a în­târ­ziat să răs­pundă în­tr-o șe­dință me­mo­ra­bilă a Șco­lii li­te­rare din Montréal, la 26 mai 1899. În acea sea­ră, în fața de­trac­to­ri­lor săi, acești «oa­meni cu frun­țile mo­ho­râte / Care dis­pre­țu­iau viața [s]a și res­pin­geau mâna [s]a», tâ­nă­rul s-a ri­di­cat. Cu coama în vânt, pri­vi­rea aprin­să, el și-a lan­sat din­tr-o su­flare re­plica tă­i­oa­să, «La ro­mance du vin» (Ro­manța vi­nu­lui), care a fă­cut sala să de­li­re­ze. A fost în ace­lași timp tri­um­ful și adi­o-ul său:

«Clo­po­tele au cân­tat; vân­tul se­rii e par­fu­mat…
Și în timp ce vi­nul curge în șu­voaie ve­se­le,
Sunt atât de ve­sel, atât de ve­sel, în râ­sul meu so­nor,
Oh! atât de ve­sel, că mi-e teamă să nu iz­bu­c­nesc în sus­pi­ne!»

Nel­li­gan, Émi­le. Poé­sies com­plètes (Po­e­zii com­ple­te), pre­față de Cla­ude Bea­u­so­leil și cea a lui Lo­uis Dan­tin, Montréal: Ty­po, col. «Typo Poé­si­e», 1998.

«Le vaisseau d’or» (Corabia de aur)

Pro­dus al unei im­pro­ba­bile al­chi­mii, Nel­li­gan se arată apro­piat de Poe prin ma­ca­bru, de He­re­dia prin ver­bul său ci­ze­lat, de Ner­val prin nos­tal­gi­ile sale oni­ri­ce, dar și de Ro­den­bach prin ceață și de Cho­pin prin­tr-o mu­zică a su­fle­tu­lui. El își cul­tivă cu mân­drie «nevrozele», măr­tu­ri­sind: «Voi muri ne­bun… ca Ba­u­de­laire». Sub asal­tul vre­u­nui vis ob­se­dant, al vre­u­nei idei do­mi­na­toa­re, el se pre­ci­pită spre ab­so­lut cu «tot efor­tul, tot sân­gele su­fle­tu­lui», ceea ce îl face pe Lo­uis Dan­tin să spu­nă: «Ad­mițând că omul și opera nu sunt de­cât o schi­ță, tre­buie afir­mat că este o schiță de ge­niu».

Această schiță de ge­niu are lu­ci­di­tăți în­fri­co­șătoare ale «ceea [ce] An­ti­cii nu­meau în la­tină „va­tes“, ghi­ci­to­rul, vă­ză­to­rul, pro­fe­tul, po­e­tul in­spi­rat de zei»3Cla­ude La Cha­ri­té.. Ro­ger Fo­ur­nier evocă «mo­men­tul te­ri­bil» în care ar­tis­tul își vede sfâr­și­tul îna­inte de a-l trăi. Această pre­mo­n­i­ție se în­tru­pe­ază în «Le vai­s­seau d’or» (Co­ra­bia de au­r), so­ne­tul său cel mai em­ble­ma­tic. Nel­li­gan pic­tează aici splen­doa­rea unei nave tri­um­fă­toa­re, «cio­plită în aur ma­siv», na­vi­gând pe mări ne­cu­nos­cu­te. Dar acest ta­blou glo­rios nu este acolo de­cât pen­tru a fi mai bine dis­trus. În­tr-o că­dere tra­gi­că, nava lo­vește stânca și se scu­fun­dă, ne­lă­sând de­cât bo­gate epa­ve. Ci­ti­to­rul în­țe­lege atun­ci, cu spai­mă, că este vorba de po­e­tul în­su­și, pro­fe­țin­du-și pro­priul nau­fra­giu:

«Ce s-a în­tâm­plat cu inima mea, co­ra­bie pă­ră­si­tă?
Vai! s-a scu­fun­dat în abi­sul vi­su­lui…»

Nel­li­gan, Émi­le. Poé­sies com­plètes (Po­e­zii com­ple­te), pre­față de Cla­ude Bea­u­so­leil și cea a lui Lo­uis Dan­tin, Montréal: Ty­po, col. «Typo Poé­si­e», 1998.

Ci­tește mai mult
  • 9 min
Mappemonde mettant en évidence le Japon.

Orele de trân­dă­vie : Plimbare filosofică cu călugărul Kenkô

Tra­dus din fran­ceză •

Ne­ste­mată a li­te­ra­tu­rii de er­mi­taj, Orele de trân­dă­vie (Tsurezure-gusa)1Forme res­pin­se:
Ca­hier des he­u­res oi­si­ves (Ca­ie­tul ore­lor de trân­dă­vie).
Va­ri­étés sur des mo­ments d’en­nui (Va­ri­a­tiuni pe mo­mente de plic­ti­seală).
Va­ri­étés sur des mo­ments de désœu­vre­ment (Va­ri­a­tiuni pe mo­mente de trân­dă­vie).
Réfle­xions li­bres (Re­flec­ții li­bere).
Écrit dans des mo­ments d’en­nui (Scris în mo­mente de plic­ti­seală).
Pro­pos des mo­ments per­dus (Vorbe din clipe pier­dute).
Les Her­bes de l’en­nui (Ier­bu­rile plic­ti­se­lii).
Les Di­vers Mo­ments de lo­i­sirs (Di­ver­sele mo­mente de ră­gaz).
Tso­u­rézo­uré Go­uça.
Tsure-dzure-gusa.
Tsouré-dzouré-gousa. sunt o in­vi­ta­ție atem­po­rală de a sur­prinde fru­mu­se­țea fu­gară a lu­mii îna­inte ca să se usuce „roua din câm­pi­ile Adashi“ și să se ri­si­pe­ască „fu­mu­rile mun­te­lui To­ribe“ (cap. VII)2Si­tu­ate la nor­d-vest de Kyo­to, câm­pi­ile Adashi ser­veau odi­ni­oară drept vast ci­mi­tir unde tru­pu­rile erau aban­do­nate ele­men­te­lor. Mun­tele To­ri­be, si­tuat la su­d-est, era la rân­dul său lo­cul in­ci­ne­ră­ri­lor.. Au­to­rul, Urabe Kenkô sau că­lu­gă­rul Kenkô (1283-1350)3Forme res­pin­se:
Urabe Ka­neyoshi.
Yos­hida Ka­neyoshi.
Yos­hida Ken­kô.
Yos­hida Ken­nkô.
sta­re­țul Ken­ko.
bon­zul Ken­kô.
re­ve­ren­dul Ken­kō.
Kenkō cel hōshi.
Ken­nkô hôshi.
Kenkō-bōshi.
Kenkô bôci., nu a fost nici un as­cet în­ver­șu­nat, nici mă­car un de­vo­tat în sen­sul strict al ter­me­nu­lui. Ofi­țer al găr­zii, în­săr­ci­nat să-l în­so­țe­ască pe îm­pă­ra­tul Go-U­da, a ales să îm­bră­ți­șeze viața re­li­gi­oasă abia la moar­tea pro­tec­to­ru­lui său și a fă­cu­t-o pen­tru a-și ob­serva con­tem­po­ra­nii din um­bră. În­tr-o epocă în care „bru­tele din Kantô“, mi­li­tari fără cul­tu­ră, afli­geau cur­tea cu un „mod de viață în­de­păr­tat de orice uma­ni­ta­te, mai apro­piat de cel al fi­a­re­lor“ (cap. LXXX), Kenkô a știut să păs­treze esen­ți­a­lul: gus­tul an­tic.

„Kenkô […] este un cla­sic în­târ­zi­at. […] ese­u­rile sale sea­mănă cu con­ver­sa­ția po­li­ti­coasă a unui om de lume și au acel aer de sim­pli­tate și acea dez­in­vol­tură a ex­pre­siei care sunt în re­a­li­tate ro­dul unei arte de­să­vâr­și­te.

Nu se poate face o ale­gere mai bună pen­tru a în­cepe stu­diul ve­chii li­te­ra­turi ja­po­neze de­cât cea a Ore­lor de trân­dă­vie (Les He­u­res oi­si­ves).“

As­ton, Wil­liam Ge­or­ge. Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză), trad. din en­gleză de Henry Du­ran­d-Da­vray. Pa­ris: A. Co­lin, col. „His­to­ires des lit­téra­tu­res“, 1902. (Bi­bli­othèque na­tio­nale de France (BnF)).

Exa­minând această operă bo­gată în con­fi­den­țe, se de­slu­șesc la Kenkô două per­so­na­li­tăți con­tras­tan­te: aris­to­cra­tul și că­lu­gă­rul. El pro­po­vă­du­ieș­te, de­si­gur, de­ta­șa­rea bu­dis­tă, dar măr­tu­ri­sește că „omul care n-ar avea gus­tul vie­ții amo­roase“ ar se­măna cu o „cupă de cris­tal că­reia i-ar lipsi fun­dul“ (cap. III). Cri­tică ata­șa­men­tul față de bu­nu­rile ma­te­ri­a­le, dar simte „me­reu o bă­taie de inimă“ (cap. VI­II) amin­tin­du-și de­co­ru­rile pa­la­tu­lui, ac­ce­so­ri­ile cos­tu­me­lor sau splen­doa­rea ce­re­mo­n­i­i­lor. Bi­ciu­iește be­ția gro­so­la­nă, dar ad­mite că un pa­har de saké îm­păr­țit în­tre „pri­e­teni apro­pi­ați în ju­rul fo­cu­lui“ (cap. CLXXV), în­tr-o noapte de nin­soa­re, este una din­tre far­me­cele exis­ten­ței. Aceste două fa­țete ale ca­rac­te­ru­lui său se îm­bină pen­tru a „forma un tip de bu­r­lac [cu ade­vă­rat] sim­pa­tic, care de­vine și mai sim­pa­tic când me­di­tezi pe în­de­lete la gân­du­rile și sfa­tu­ri­le, de o în­țe­lep­ciune atât de in­ti­mă, care um­plu cea mai mare parte a scri­e­rii sale“, ex­plică Mi­chel Re­von. Îl con­si­der cel mai mare mo­ra­list, spi­ri­tul cel mai ar­mo­nios și cel mai pur al Ja­po­ni­ei.

Esența zuihitsu-ului: A urma capriciul penelului

„Zuihitsu, «în cur­sul pe­ne­lu­lui» […]. Bon­zul Kenkô a com­pus cea mai fru­moasă carte din acest gen. Este ma­es­trul meu. Am mers la Kyoto să plâng pe lo­cul unde a tră­it. Un bonz m-a con­dus aco­lo. […] «S­ta­re­țul Ken­kô», mi-a spus el […], «[flo­ri­le] care sunt aici sunt el!» Ja­po­ne­zii sunt pre­cum ano­tim­pu­ri­le; to­tul re­vine […] cu ei. Noi sun­tem pre­cum is­to­ria; to­tul moare cu noi.“

Quig­nard, Pas­cal. Pe­tits Trai­tés (Mici tra­tate). Pa­ris: Ma­e­ght, 1990; re­ed. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­li­o“, 1997.

Orele de trân­dă­vie apar­țin aces­tui gen li­te­rar atât de par­ti­cu­lar, zuihitsu („în fi­rul pe­ne­lu­lui“)4Forme res­pin­se:
„Lit­téra­ture im­pres­sion­nis­te“ („Li­te­ra­tură im­pre­si­o­nis­tă“).
„Sui­vant le pin­ceau“ („Ur­mând pe­ne­lul“).
„Sui­vant le ca­price du pin­ceau“ („Ur­mând ca­pri­ciul pe­ne­lu­lui­“).
„Écrits au fil du pin­ceau“ („S­cri­eri în fi­rul pe­ne­lu­lui­“).
„Mélan­ges“ („A­mes­te­cu­ri­“).
„Es­sais“ („E­se­u­ri­“).
„Es­sai au fil du pin­ceau“ („E­seu în fi­rul pe­ne­lu­lui­“).
„Es­sai au fil de la plu­me“ („E­seu în fi­rul con­de­iu­lui­“).
„No­tes pri­ses au co­u­rant de la plu­me“ („­Note lu­ate în cur­sul con­de­iu­lui­“).
„Au co­u­rant du pin­ceau“ („În cur­sul pe­ne­lu­lui­“).
„En lai­s­sant al­ler son pin­ceau“ („Lă­sân­du-și pe­ne­lul să me­ar­gă­“).
„Au gré du pin­ceau“ („­După bu­nul plac al pe­ne­lu­lui­“).
Zouï-hitsou., în care ja­po­ne­zii în­ca­dre­ază și Eseurile lui Montaig­ne. Și această apro­pi­ere în­tre Kenkô și gen­ti­lo­mul nos­tru fran­cez, deși con­ven­țio­na­lă, nu e mai pu­țin jus­tă. Re­gă­sim la unul și la ce­lă­lalt acest gust si­gur și de­li­cat, această me­lan­co­lie care nu e nici­o­dată dis­pe­ra­re, acest en­tu­zi­asm cu to­tul uma­nist nu atât pen­tru An­ti­chi­tate cât pen­tru vir­tu­tea an­ti­că, această vo­in­ță, în fi­ne, de a se picta pe sine pic­tân­du-i pe al­ții. Niciun plan re­gu­lat, niciun sis­tem pen­tru a în­grădi spi­ri­tul; ni­mic alt­ceva de­cât ca­pri­ciul pe­ne­lu­lui, din care iz­vo­răște un „tal­meș-bal­meș de re­flec­ții, anec­dote și ma­xime arun­cate claie peste gră­madă pe hâr­tie, timp de [mai mul­ți] ani, în ju­rul anu­lui 1335“, o gră­dină de im­pre­sii unde iarba săl­ba­tică stă ală­turi de floa­rea ra­ră. In­ci­pi­tul, ce­le­bru, dă to­nul aces­tei plim­bări in­te­lec­tu­a­le:

„După bu­nul plac al ore­lor mele de trân­dă­vie (Tsu­re­zure naru mama ni), din zori pâ­nă-n sea­ră, în fața pu­pi­tru­lui, no­tez fără un scop pre­cis flea­cu­rile al că­ror re­flex fu­gi­tiv îmi tra­ver­sează min­tea. Ciu­date di­va­ga­ții!“

Ura­be, Ken­kô. Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) (Tsurezure-gusa), trad. din ja­po­neză de Char­les Gros­bois și To­miko Yos­hi­da. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­nai­se“, 1987; re­ed. par­ți­ală sub ti­tlul Ca­hi­ers de l’er­mi­tage (Ca­ie­tele er­mi­ta­ju­lui) (pref. Zéno Bia­nu), Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­lio Sa­ges­ses“, 2022.

Poetica neterminatului

În inima Ore­lor de trân­dă­vie bate sen­ti­men­tul sfâși­e­tor al efe­me­ru­lui. Pen­tru omul mo­dern, tre­ce­rea tim­pu­lui es­te, cel mai ade­sea, sursă de an­goa­să; pen­tru Ken­kô, ea este în­săși con­di­ția fru­mu­se­ții. „Im­per­ma­nența sa face pre­țul aces­tei lumi“ (cap. VII), scrie el. Dacă exis­tența noas­tră ar fi veș­ni­că, po­e­zia lu­mii s-ar ri­sipi pe da­tă. Din această fi­lo­so­fie a pre­ca­ri­tă­ții de­curge o es­te­tică cu to­tul ja­po­ne­ză, cea a ne­ter­mi­na­tu­lui, care pre­feră ple­ni­tu­di­nii lu­nii stră­lu­ci­rea voa­lată a unui as­tru în de­clin; și flo­rii în­flo­ri­te, pe­ta­lele pe care vân­tul le poartă în gra­bă, în ciuda noas­tră:

„Ori­care ar fi obiec­tul, per­fec­țiu­nea sa este un de­fect. Lă­sați lu­cru­rile ne­ter­mi­na­te, așa cum sunt, fără a le fi­ni­sa: voi găsi în ele in­te­res și mă voi simți în lar­gul meu. Mi s-a spus: când se con­stru­iește o lo­cu­ință im­pe­ri­a­lă, este obi­ce­iul să se lase un loc ne­ter­mi­nat.“

Ura­be, Ken­kô. Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) (Tsurezure-gusa), trad. din ja­po­neză de Char­les Gros­bois și To­miko Yos­hi­da. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­nai­se“, 1987; re­ed. par­ți­ală sub ti­tlul Ca­hi­ers de l’er­mi­tage (Ca­ie­tele er­mi­ta­ju­lui) (pref. Zéno Bia­nu), Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­lio Sa­ges­ses“, 2022.

În­vă­țân­du-ne că „re­gre­tul că­de­rii pe­ta­le­lor și al de­cli­nu­lui lu­nii“ (cap. CXXXVII) este mai emo­țio­nant de­cât elo­giul de­pli­nei lor în­flo­ri­ri, Kenkô nu ne oferă doar o lec­ție de po­e­ti­că; ne ofe­ră, mai mult de­cât atât, o con­so­la­re.

Ci­tește mai mult
  • 9 min
Mappemonde mettant en évidence la Roumanie et l’Italie.

Tristele și Ponticele, sau Roma pe malul Mării Negre

Tra­dus din fran­ceză •

A fost oda­tă, sub domnia lui Au­gus­tus, un om care pu­tea să se cre­adă îm­pli­nit: Pu­blius Ovi­dius Naso, zis Ovi­diu. Poet la modă în fru­mo­sul se­col al po­e­ziei la­ti­ne, lu­sor amo­rum (cân­tă­reț al iu­bi­ri­lo­r), pana sa glu­meață cu­ce­rise Roma și ușu­rința sa de a face ver­suri ți­nea de mi­ra­col: «în­cer­cam să scriu în pro­ză, dar cu­vin­tele ve­neau să se așeze atât de exact la mă­su­ră, în­cât ceea ce scriam erau ver­suri». Ave­re, naș­te­re, pri­e­teni iluș­tri, o casă ală­tu­rată Ca­pi­to­li­u­lui, ni­mic nu-i lip­sea aces­tui ca­va­ler ro­man care se bu­cura de o viață mai si­gură și mai con­for­ta­bilă ca nici­o­da­tă.

To­tuși, în­tr-o di­mi­neață a anu­lui 8 din era noas­tră, când Roma s-a tre­zit, o veste si­nis­tră a stră­bă­tut stră­zi­le: co­pi­lul iu­bit al mu­ze­lor, pe atunci cin­ca­ge­nar, toc­mai ple­case sub es­cortă im­pe­ri­a­lă. Nu pen­tru o re­tra­gere au­rită pe vreo țăr­muri cle­men­te, ci pen­tru o relegatio (do­mi­ci­liu for­țat)1Relegatio (do­mi­ci­liul for­ța­t), deși se­mă­nând cu exilium (e­xi­lul), se dis­tin­gea ju­ri­dic: nu an­trena nici pier­de­rea ce­tă­țe­ni­ei, nici con­fis­ca­rea bu­nu­ri­lor. Ovi­diu, că­ruia i se fă­cuse gra­ție pe aceste două ca­pe­te, avea grijă să pre­ci­zeze că prin abuz con­tem­po­ra­nii săi îl ca­li­fi­cau drept exi­lat: quippe re­le­ga­tus, non exul, di­cor in illo (nu se spune că sunt exi­lat, ci doar re­le­ga­t). Dar la ce bun să ob­ser­văm o dis­tinc­ție pe care nu o fă­cea de­cât din punct de onoa­re? El în­suși s-a eli­be­rat de ea: a pa­tria fugi vic­tus et exul ego (eu în­vins și fu­gar, mă văd exi­lat din pa­tria me­a); exul eram (e­ram în exi­l). la To­mis2Ac­tu­ala Con­stanța în Ro­mâ­nia., târg gla­cial la ex­trema li­mită a im­pe­ri­u­lui, pe ma­lu­rile ne­os­pi­ta­li­ere ale Mă­rii Ne­gre.3Sa­lu­tând o ul­timă dată Ca­pi­to­li­ul, exi­la­tul a ros­tit aceste adi­o-uri pe care Go­ethe le va face ale sale în mo­men­tul pro­priei ple­cări din Ora­șul etern: «Mari Zei care lo­cu­iți acest tem­plu au­gust atât de aproape de casa mea, și pe care ochii mei de acum îna­inte nu-l vor mai ve­dea; […] voi pe care tre­buie să vă pă­ră­sesc, […] des­căr­ca­ți-mă, vă im­plor, de ura Ce­za­ru­lui; aceasta este sin­gura gra­ție pe care v-o cer ple­când. Spu­neți aces­tui om di­vin ce eroare m-a se­dus, și fa­ceți-l să cu­noască că vina mea nu a fost nici­o­dată o crimă».

Misterul disgrației

Care a fost ca­uza aces­tei relegatio fără ju­de­ca­tă, doar prin vo­ința lui Au­gus­tus, și ce mo­tiv a avut acest prinț să pri­veze Roma și cur­tea sa de un poet atât de mare pen­tru a-l con­fina la ge­ți? Iată ce nu știm și ce nu vom ști nici­o­da­tă. Ovi­diu evocă un car­men et er­ror (un poem și o im­pru­den­ță), mur­mu­rând enig­ma­tic:

«Ah! de ce am vă­zut ceea ce nu tre­buia să văd? De ce ochii mei au de­ve­nit vi­no­va­ți? De ce, în sfâr­șit, prin im­pru­dența mea, am cu­nos­cut ceea ce nu tre­buia nici­o­dată să cu­nosc?»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

Dacă Arta de a iubi, pu­bli­cată cu un de­ce­niu mai de­vre­me, a fost carmen sau pre­tex­tul ofi­ci­al, error sau vina ade­vă­rată rămâne o enigmă pe­ce­tlu­ită în mor­mân­tul po­e­tu­lui:

«Crima lui Ovi­diu era in­con­tes­ta­bil că a vă­zut ceva ru­și­nos în fa­mi­lia lui Oc­ta­vian […]. În­vă­ța­ții nu au de­cis dacă l-a vă­zut pe Au­gus­tus cu un tâ­năr bă­iat […]; sau dacă a vă­zut vreun scu­tier în­tre bra­țele îm­pă­ră­te­sei Li­via, pe care acest Au­gus­tus o lu­ase de so­ție în­săr­ci­nată de al­tul; sau dacă l-a vă­zut pe acest îm­pă­rat Au­gus­tus ocu­pat cu fiica sau ne­poata sa; sau, în sfâr­șit, dacă l-a vă­zut pe acest îm­pă­rat Au­gus­tus fă­când ceva mai rău, torva tu­en­ti­bus hir­cis [sub pri­vi­rile po­so­mo­râte ale ța­pi­lo­r].»

Vol­tai­re. Œu­vres com­plètes de Vol­tai­re, vol. 45B, […] D’O­vi­de, de So­crate […] (Opere com­plete ale lui Vol­tai­re, vol. 45B, […] Des­pre Ovi­diu, des­pre So­crate […]). Ox­ford: Vol­taire Fo­un­da­tion, 2010.

Să ui­tăm deci ipo­te­zele la fel de nu­me­roase cât de ciu­date ale ce­lor care vor cu orice preț să ghi­cească o taină de două mi­le­nii. E su­fi­cient să știm că, în chi­nu­rile exi­lu­lui, în sus­pi­nele izo­lă­rii, Ovi­diu nu a gă­sit altă re­sursă de­cât po­e­zia sa, și că a fo­lo­si­t-o în în­tre­gime pen­tru a îm­blânzi un îm­pă­rat de la care își atra­sese ran­chiu­na. «Zeii se lasă une­ori în­du­ple­cați», își spu­nea el. De aici s-au năs­cut Tristele (Tristia)4Forme res­pin­se:
Cele Cinci Cărți ale Tris­te­lor.
Tris­tium li­bri qu­in­que (V).
De Tris­ti­bus li­bri qu­in­que (V). și Ponticele (Epis­tulæ ex Ponto)5Forme res­pin­se:
Scri­sori de la Pont.
Ele­gii scrise în pro­vin­cia Pont.
Cele Pa­tru Cărți de epis­tole scrise în pro­vin­cia Pont.
Pon­ticæ epis­tolæ.
De Ponto li­bri qua­tuor (IV)..

Cronica unei ierni eterne: Drama de la Tomis

Ele­gi­ile lui Ovi­diu din tim­pul exi­lu­lui sunt jur­na­lul unui om pier­dut de­parte de ai săi, de­parte de o ci­vi­li­za­ție al că­rei re­pre­zen­tant cel mai ama­bil fu­sese odi­ni­oa­ră; o lungă la­men­tare adre­sată so­ției sa­le, pri­e­te­ni­lor ră­mași la Roma și unei pu­teri im­pla­ca­bile de la care aș­teaptă în za­dar cle­men­ța. To­mi­sul se pre­zintă sub as­pec­tul unei «țări pline de amă­ră­ciune», me­reu bă­tută de vân­turi și de grin­dina unei ierni eter­ne, și unde vi­nul în­su­și, «pie­tri­fi­cat de frig», se în­gheață în gheață pe care tre­buie s-o tai cu se­cu­rea. Po­e­tul se simte acolo un străin ab­so­lut; un pri­zo­nier care dez­în­vață să vor­be­ască la­tină în mij­lo­cul cu­vin­te­lor bar­bare și al stri­gă­te­lor în­gro­zi­toare ale ge­ți­lor:

«ei vor­besc în­tre ei în­tr-o limbă care le este co­mu­nă; dar eu, nu pot să mă fac în­țe­les de­cât prin ges­turi și sem­ne; trec aici drept bar­bar, și [a­cești] geți im­per­ti­nenți râd de cu­vin­tele la­ti­ne.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

În fața adversității

De unde a scos Ovi­diu cu­ra­jul ne­ce­sar pen­tru a su­porta o ad­ver­si­tate atât de cru­dă? Din scris:

«[Dacă mă] în­tre­bați ce fac ai­ci, vă voi spune că mă ocup cu stu­dii des­tul de pu­țin utile în apa­ren­ță, și care to­tuși au uti­li­ta­tea lor pen­tru mi­ne; și chiar dacă nu ar servi de­cât să mă facă să uit ne­no­ro­ci­rile me­le, nu ar fi un avan­taj me­di­o­cru: prea fe­ri­cit da­că, cul­ti­vând un câmp atât de ste­ril, scot din el mă­car vreun fruct.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil, t. II, Élégies pon­ti­ques (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său, t. II, Ele­gii pon­tice), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­u­ry, 1726.

De alt­fel, fos­tul dandy ro­man nu a dis­pă­rut cu to­tul: ele­gan­ță, tră­să­turi că­u­ta­te, com­pa­ra­ții mai in­ge­ni­oase de­cât so­lide per­sis­tă, une­ori până la ex­ces. Qu­in­ti­lian îl ju­deca deja mai pu­țin pre­o­cu­pat de pro­pri­ile ne­no­ro­ci­ri, cât ama­tor in­ge­nii sui (în­dră­gos­tit de pro­priul său ge­niu). După Se­neca ta­tăl, Ovi­diu cu­noș­tea «ceea ce era exu­be­rant în ver­su­rile sale», dar se îm­păca cu as­ta: «Spu­nea că o fi­gură este une­ori fă­cută mult mai fru­moasă de un gră­unte de fru­mu­sețe». Această con­stanță de a da o anu­mită în­tor­să­tură gân­du­ri­lor sa­le, un anu­mit «gră­unte de fru­mu­sețe», în ma­nieră fran­ceză — «s-ar spune aproape că s-a năs­cut prin­tre noi», no­tează tra­du­că­to­rul Jean Ma­rin de Ker­vil­lars — este marca ul­timă a per­so­na­li­tă­ții sa­le, re­fu­zul măr­tu­ri­sit de a lăsa în­de­păr­ta­rea de ca­pi­tală să ani­hi­leze ar­tis­tul. Și după ce a des­cris atât de des această în­de­păr­tare ca pe un fel de moar­te, sfâr­șește prin a găsi Roma pe ma­lul Mă­rii Ne­gre, con­clu­zionând: «țara unde soarta m-a pla­sat tre­buie să-mi țină loc de Ro­ma. Muza mea ne­no­ro­cită se mul­țu­mește cu acest tea­tru […]: aceasta este buna plă­cere a unui Zeu pu­ter­nic.»6Mai re­sem­nat de­cât ho­tă­rât, nu a mers până acolo în­cât să in­scrip­țio­neze pe pra­gul ușii sa­le, cum va face Hu­go, EXI­LIUM VITA EST (E­XI­LUL ESTE VIAȚA sau VIAȚA ESTE UN EXI­L).

Ci­tește mai mult
  • 29 min
Mappemonde mettant en évidence le Japon.

A spune indicibilul: Hi­ros­hi­ma: flori de vară de Hara Tamiki

Tra­dus din fran­ceză •

Există eve­ni­mente în is­to­ria oa­me­ni­lor care par să mar­cheze li­mita a ceea ce lim­ba­jul poate ex­pri­ma. Abi­sul se des­chi­de, iar cu­vin­te­le, de­ri­zo­rii, par să dea îna­poi în fața oro­rii. Hi­ros­hima este unul din­tre aceste abi­suri. To­tuși, în fața in­di­ci­bi­lu­lui, unii au sim­țit da­to­ria im­pe­ri­oasă de a măr­tu­ri­si, nu pen­tru a ex­pli­ca, ci pen­tru a nu lăsa tă­ce­rea să de­să­vâr­șe­ască opera dis­tru­ge­rii. În frun­tea aces­tor ve­ghe­tori se află Hara Ta­miki (1905-1951), su­pra­vie­țu­i­tor, ale că­rui po­ves­tiri adu­nate sub ti­tlul Hi­ros­hi­ma: flori de vară con­sti­tuie unul din­tre ac­tele fon­da­toare ale ceea ce cri­tica va numi „li­te­ra­tura bom­bei ato­mi­ce“ (gen­baku bu­n­gaku)1„Li­te­ra­tura bom­bei ato­mi­ce“ de­sem­ne­ază ope­rele năs­cute din trauma lui 1945. Pur­tată de su­pra­vie­țu­i­tori pre­cum Hara Ta­miki și Ôta Yôko, acest gen a fost mult timp „ju­de­cat mi­nor, lo­cal, do­cu­men­tar“ de me­di­ile li­te­ra­re. Forța sa re­zidă toc­mai în în­cer­ca­rea de a in­te­roga „li­mi­tele lim­ba­ju­lui, ha­zar­du­rile sa­le, lip­su­rile sale“ în fața oro­rii și de a se stră­dui în ace­lași timp să le su­pli­ne­as­că, după cum sub­li­ni­ază Cathe­rine Pin­gu­et.
Forme res­pin­se:
Li­te­ra­tura ato­mu­lui.
Gem­baku bu­n­gaku.. Tri­lo­gie „a unei lumi care nu în­ce­tează să ardă“2Fo­rest, Phi­lippe, „Qu­el­ques fle­urs pour Hara Ta­mi­ki“ („Câ­teva flori pen­tru Hara Ta­mi­ki“), art. cit., opera — com­pusă din Pre­lu­diu la dis­tru­gere (Kai­metsu no jo­kyoku), Flori de vară (Natsu no hana) și Ruine (Hai­kyo kara) — re­la­tea­ză, în trei tim­pi, îna­in­te, în tim­pul și du­pă.

O scriere a deflagrației

Pen­tru Gala Ma­ria Fol­la­co, sti­lul lui Hara nu este cel al unei scri­eri stă­pâ­ni­te: este „o co­bo­râre în psi­hi­cul fra­gil al unui om dis­pe­rat“ con­frun­tat cu pe­i­saje în­gro­zi­tor desfă­cu­te, aproape de ne­re­cu­nos­cut, unde îi pare im­po­si­bil să re­gă­sească ur­mele vie­ții sale așa cum era cu câ­teva clipe îna­in­te. Scri­e­rea sa di­slo­ca­tă, care cu­fundă ci­ti­to­rul în ne­li­niște și ră­tă­ci­re, are ca de­cor Hi­ros­hima în­săși în zdrenţe, „dis­pă­rută fără să lase urme — dacă nu cumva un fel de strat plat de dă­râ­mă­tu­ri, de ce­nu­șă, de lu­cruri ră­su­ci­te, cră­pa­te, roase“ pen­tru a re­lua cu­vin­tele lui Ro­bert Gu­il­lain, pri­mul fran­cez de la fața lo­cu­lui. Pe această pânză a de­zo­lă­rii Hara pro­iec­tează când frân­turi de exis­tențe în­tre­rup­te, când frag­mente de me­mo­rie ve­nind să um­ple go­lu­rile unei re­a­li­tăți sfâși­a­te.

Această de­con­struc­ție atinge pa­ro­xis­mul în in­ser­ți­ile po­e­ti­ce, unde Hara re­curge la o formă par­ti­cu­lară a ja­po­ne­zei — ka­ta­kana re­zer­vată în mod obiș­nuit cu­vin­te­lor stră­ine —, ca și cum limba uzu­ală de­ve­nise inap­tă:

„Res­turi scân­te­ie­toare
/ se în­tind în­tr-un vast pe­i­saj
Ce­nușă lim­pede
Cine sunt aceste tru­puri arse cu căr­nuri vii?
Ritm stra­niu al tru­pu­ri­lor de oa­meni morți
Toate aces­tea au exis­tat?
Toate aces­tea au pu­tut exis­ta?
O clipă și rămâne o lume ju­pu­ită“

Ha­ra, Ta­mi­ki, Hi­ros­hima : fle­urs d’été : récits (Hi­ros­hi­ma: flori de va­ră: po­ves­tiri), trad. din ja­po­neză de Bri­gitte Al­li­o­ux, Ka­rine Ches­neau și Ro­se-Ma­rie Ma­ki­no-Fa­yol­le, Ar­les: Ac­tes Sud, col. „Ba­be­l“, 2007.

În timp ce Ha­ra, în in­te­ri­o­rul cup­to­ru­lui, su­porta acest spec­ta­col dan­tesc, in­te­lec­tu­a­lii si­de­ra­ți, la ce­lă­lalt ca­păt al lu­mii, în­cer­cau să gân­de­ască eve­ni­men­tul. Pe 8 au­gust 1945, Al­bert Ca­mus scria în Combat: „ci­vi­li­za­ția me­ca­nică toc­mai a ajuns la ul­ti­mul grad de săl­bă­ti­cie. Va tre­bui să ale­gem, în­tr-un vi­i­tor mai mult sau mai pu­țin apro­pi­at, în­tre si­nu­ci­de­rea co­lec­tivă sau uti­li­za­rea in­te­li­gentă a cu­ce­ri­ri­lor ști­in­ți­fi­ce. În­tre timp, este per­mis să gân­dim că există o oa­re­care in­de­cență în a ce­le­bra ast­fel o des­co­pe­rire care se pune mai în­tâi în slujba ce­lei mai for­mi­da­bile fu­rii de dis­tru­gere de care omul a dat do­vadă“3Edi­to­ri­a­lul lui Ca­mus a fost pu­bli­cat în „prima pa­gi­nă“ a zia­ru­lui Combat la doar două zile după bom­bar­dament și îna­inte de cel de la Na­ga­sa­ki. El oferă exact con­tra­pon­de­rea re­ac­ției unei mari părți a pre­sei, pre­cum Le Monde care ti­tra în ace­eași zi des­pre „O re­vo­lu­ție ști­in­ți­fi­că“. Mer­gând îm­po­triva en­tu­zi­as­me­lor epo­cii, Ca­mus se im­pune ca una din­tre cele mai prompte și mai lu­cide in­te­li­gențe în mo­men­tul ad­ve­ni­rii erei nu­clea­re.. Hara nu fi­lo­zo­fe­a­ză, el ara­tă; și ceea ce arată este toc­mai această „fu­rie de dis­tru­gere“ în­fiptă ca o lamă în car­nea în­săși a oa­me­ni­lor.

Câteva flori pe cel mai vast dintre morminte

Po­ves­ti­rea cen­tra­lă, Flori de vară, se des­chide asu­pra unui do­liu in­tim: „Am ie­șit în oraș și am cum­pă­rat flo­ri, căci ho­tă­râ­sem să merg la mor­mân­tul so­ției mele“. Pen­tru Ha­ra, sfâr­și­tul lu­mii în­ce­puse deja cu un an îna­in­te. Își pier­duse so­ția, Sa­dae — per­soana cea mai dragă ini­mii sale — și, odată cu ea, cele mai pure desfă­tări ale aces­tei vieți. Ca­tas­trofa din 6 au­gust 1945 nu este deci o rup­tură ivită din ne­ant, ci am­pli­fi­ca­rea mons­tru­oasă a unei drame per­so­na­le, care se ames­tecă cu cea, co­lec­ti­vă, a vic­ti­me­lor bom­bei ato­mice și ajunge să de­vină pa­ra­do­xal o ra­țiune de a fi, o ur­gență de a spu­ne. „„Tre­buie să las toate as­tea în scris“, mi-am spus în si­nea mea“, dân­du-și cu­ra­jul să tră­i­ască încă câ­țiva ani. Scri­e­rea sa nu mai este doar un la­mento în mij­lo­cul ru­i­ne­lor; ea se trans­formă în­tr-un me­mo­rial al Hi­ros­hi­mei, câ­teva flori de­puse pen­tru eter­ni­tate pe cel mai vast din­tre mor­min­te; în­tr-un act de re­zis­tență de ase­me­nea îm­po­triva tă­ce­ri­lor, fie ele im­puse de cen­zura for­țe­lor de ocu­pa­ție ame­ri­cane4După ca­pi­tu­la­rea din 1945, au­to­ri­tă­țile de ocu­pa­ție ame­ri­cane au in­sti­tuit un Press Code care a in­ter­zis timp de mai mulți ani di­fu­za­rea in­for­ma­ți­i­lor și măr­tu­ri­i­lor prea crude des­pre efec­tele bom­bar­damen­te­lor, în­târ­zi­ind ast­fel pu­bli­ca­rea nu­me­roa­se­lor ope­re, in­clu­siv cele ale lui Ha­ra. „A su­feri în tă­ce­re, deci“, re­zumă psi­ho­lo­aga Na­yla Chi­d­iac în lu­cra­rea sa L’Écri­ture qui gu­érit (Scri­e­rea care vin­decă), care con­sa­cră un în­treg ca­pi­tol lui Ha­ra., sau năs­cute din dis­cri­mi­na­rea față de „a­to­mi­zați“ (hibakusha), ale că­ror stig­mate ge­ne­rau frică și res­pin­ge­re.

Tăcerea morților, tăcerea lui Dumnezeu

Dar această mi­siune care îl ți­nea în viață a sfâr­șit prin a-l zdrobi. În 1951, el sem­ne­ază un cu­vânt de adio, bân­tuit de spec­trul unei noi Hi­ros­hime odată cu de­clan­șa­rea răz­bo­i­u­lui din Co­re­ea: „Este tim­pul acum pen­tru mine să dis­par în in­vi­zi­bil, în eter­ni­ta­tea de din­colo“. Pu­țin du­pă, se aruncă sub un tren. Ges­tul său ul­tim, cum va scrie la­u­re­a­tul No­bel Ôé Ken­za­bu­rô, a fost un ul­tim stri­găt de pro­test „îm­po­triva pros­tiei oarbe a ge­nu­lui uman“.

Când vo­cile mar­to­ri­lor tac, me­mo­ria se re­fu­gi­ază în obiec­tele pe care crima le-a lă­sat în ur­mă. De­ce­nii mai târ­ziu, cu această me­mo­rie ma­te­rială se con­fruntă pre­o­tul Mi­chel Qu­o­ist în tim­pul vi­zi­tei sale la mu­zeul bom­bei ato­mi­ce. El este iz­bit de vi­ziu­nea „cea­sor­ni­ce­lor, pen­du­le­lor, deș­tep­tă­toa­re­lor“, acele lor pen­tru tot­dea­una în­ghe­țate la 8:15: „Tim­pul este sus­pen­dat“. Această ima­gine im­pre­sio­nantă este poate cea mai justă me­ta­foră a efor­tu­lui lui Hara de a cris­ta­liza clipa fa­ti­di­că. Ace­eași ima­gine îi va in­spira lui Qu­o­ist un poem la­pi­dar în per­fectă re­zo­nanță cu Hi­ros­hi­ma: flori de vară:

„Po­por în­tre­rupt, șters
/ praf
/ um­bră
/ noapte
/ ne­ant
Tă­ce­rea mor­ți­lor
Tă­ce­rea lui Dum­ne­zeu

De ce tă­ceți, mor­ți­lor? Vreau să aud vo­cea voas­tră!
Strigați!
Urlați!
Spu­ne­ți-ne că e ne­drept!
Spu­ne­ți-ne că sun­tem ne­bu­ni! […]
ESTE NOAPTE PESTE HI­ROS­HIMA“

Qu­o­ist, Mi­chel, À cœur ou­vert (Cu inima des­chisă), Pa­ris: Les Édi­tions ou­vri­ères, 1981.

Ci­tește mai mult
  • 8 min
Mappemonde mettant en évidence le Japon.

Zorii Japoniei medievale în epopeile sale

Tra­dus din fran­ceză •

Paș­nica pe­ri­oadă He­ian (794-1185) s-a în­che­iat în­tr-o con­fla­gra­ție. La sfâr­și­tul unor bă­tă­lii de o vi­o­lență ra­ră, două case ri­va­le, Ta­ïra și Mi­na­mo­to, au în­lă­tu­rat, rând pe rând, aris­to­cra­ția de cur­te, care nu dis­pu­nea nici de o ar­ma­tă, nici de o po­li­ție su­fi­cien­te, și au pro­vo­cat in­sta­u­ra­rea re­gi­mu­lui fe­u­dal. În­cepe atunci Evul Me­diu ja­po­nez. Această pe­ri­oadă de răs­tur­nări a fost atât de mare în­cât „ar tre­bui să că­u­tăm în Evul Me­diu ger­man pen­tru a găsi o con­fu­zie ase­mă­nă­toare“. Ra­fi­na­men­tu­lui li­te­ra­tu­rii fe­mi­nine din pe­ri­oada He­ian i-au suc­ce­dat, de atun­ci, po­ves­tiri vi­ri­le, pline de „asasinate“, de „viclenii“, de „fapte de arme mi­nu­nate“ și de „răz­bu­nări în­de­lung pre­gă­tite“ – „sursă de jenă și de tul­bu­rare pen­tru is­to­rici“.

Cu mătăniile în mână și sabia la brâu

Din această zarvă s-au năs­cut „zi­sele răz­bo­i­ni­ce“ (gu­nki mo­no­ga­tari), care se si­tu­e­ază la în­cru­ci­șa­rea din­tre cro­nica is­to­ri­că, epo­peea na­țio­nală și o pro­fundă me­di­ta­ție bu­dis­tă. Func­ția lor era de alt­fel mai pu­țin li­te­ra­ră, în sen­sul în care o în­țe­le­gem noi, cât me­mo­ri­ală și spi­ri­tu­a­lă: era vorba îna­inte de toate „de a alina […] su­fle­tele răz­bo­i­ni­ci­lor care au pie­rit în lupte“ și, pen­tru su­pra­vie­țu­i­to­ri, „de a că­uta un sens eve­ni­men­te­lor hao­tice care au pus ca­păt ve­chii or­dini“. Această func­ție re­ve­nea „că­lu­gă­ri­lor cu biwa“ (biwa hōshi sau biwa bōzu), niște aezi în ge­ne­ral or­bi. Ase­mă­nă­tori tru­ba­du­ri­lor noș­tri de al­tă­da­tă, ei stră­bă­teau ța­ra, de­clamând cu o voce cân­tă­toare fap­tele îna­lte ale tre­cu­tu­lui. Îm­bră­cați în­tr-o rasă mo­na­ha­lă, fără în­do­ială pen­tru a se plasa sub pro­tec­ția tem­ple­lor și mă­năs­ti­ri­lor, se acom­pa­niau cu lă­uta lor cu pa­tru coar­de, biwa1„Năs­cut în re­ga­tul Per­siei și în re­giu­nile sale li­mi­tro­fe, biwa s-a răs­pân­dit în Asia orien­tală de-a lun­gul Dru­mu­lui Mă­tă­sii. Per­fec­țio­nat în Chi­na, a ajuns în ar­hi­pe­la­gul ja­po­nez în ju­rul se­co­lu­lui al 8-lea“. Hyōdō, Hi­ro­mi, „Les mo­i­nes jo­u­e­urs de biwa (biwa hōshi) et Le Dit des Heike“ (Că­lu­gă­rii cân­tă­reți de biwa (biwa hōshi) și Zi­sul ce­lor din Heike) în Bris­set, Clai­re-A­ki­ko, Bro­tons, Ar­naud și Stru­ve, Da­niel (dir.), op. cit., ale că­rei acor­duri punc­tau me­lan­co­lia po­ves­ti­rii.

În inima re­per­to­ri­u­lui pe care acești ar­tiști îl trans­mi­teau de la ma­es­tru la dis­ci­pol, o tri­lo­gie fun­damen­tală re­tra­sează lup­tele fra­tri­cide care au fă­cut să bas­cu­leze ar­hi­pe­la­gul în­tr-o nouă eră: Zi­sul lui Hōgen (Hōgen mo­no­ga­tari)2Forme res­pin­se:
Récit des tro­ub­les de l’ère Ho­gen (Po­ves­ti­rea tul­bu­ră­ri­lor din era Ho­gen).
La Chro­ni­que des Ho­gen (Cro­nica din Ho­gen).
Récit de l’ère Hōgen (Po­ves­ti­rea din era Hōgen).
His­to­ire de la gu­erre de l’épo­que Hōgen (Is­to­ria răz­bo­i­u­lui din epoca Hōgen).
Hōghen mo­no­ga­tari.
Hōghenn mo­no­ga­tari., Zi­sul lui Heiji (Heiji mo­no­ga­tari)3Forme res­pin­se:
Épo­pée de la rébel­lion de Heiji (E­po­peea re­be­liu­nii din Hei­ji).
La Chro­ni­que des Heigi (Cro­nica din Hei­gi).
Récit de l’ère Heiji (Po­ves­ti­rea din era Hei­ji).
Récits de la gu­erre de l’ère Heiji (Po­ves­tiri ale răz­bo­i­u­lui din era Hei­ji).
Heïdji mo­no­ga­tari.
Heizi mo­no­ga­tari. și cel mai ilus­tru din­tre toa­te, Zi­sul ce­lor din Heiké (Heiké mo­no­ga­tari)4Forme res­pin­se:
Le Dit des Heikke (Zi­sul ce­lor din Heik­ke).
L’A­ven­ture d’Heike (A­ven­tura lui Hei­ke).
His­to­ire des Heike (Is­to­ria ce­lor din Hei­ke).
Con­tes du Heike (Bas­mele din Hei­ke).
Con­tes des Heike (Bas­mele ce­lor din Hei­ke).
La Chro­ni­que des Heiké (Cro­nica ce­lor din Hei­ké).
La Chro­ni­que de Heiké (Cro­nica lui Hei­ké).
Chro­ni­ques du clan Heike (Cro­ni­cile cla­nu­lui Hei­ke).
La Geste de la mai­son des Héï (Gesta ca­sei Héï).
Geste de la fa­mille des Hei (Gesta fa­mi­liei Hei).
His­to­ire de la fa­mille des Hei (Is­to­ria fa­mi­liei Hei).
His­to­ire de la fa­mille Heiké (Is­to­ria fa­mi­liei Hei­ké).
His­to­ire de la mai­son des Taira (Is­to­ria ca­sei Tai­ra).
His­to­ire de la fa­mille des Ta­ïra (Is­to­ria fa­mi­liei Ta­ïra).
Récit de l’his­to­ire des Taira (Po­ves­ti­rea is­to­riei ce­lor din Tai­ra).
Ro­man des Taira (Ro­ma­nul ce­lor din Tai­ra).
La Geste des Ta­ïra (Gesta ce­lor din Ta­ïra).
Feike no mo­no­ga­tari.. Pri­mele do­uă, dacă pot pă­rea pro­zaice des­cri­ind cum Ta­ïra și Mi­na­moto se in­si­nu­e­ază pu­țin câte pu­țin în pu­te­rea mi­li­tară până la a do­bândi o in­flu­ență de­ci­sivă asu­pra tre­bu­ri­lor cur­ții, nu pre­gă­tesc mai pu­țin drama ce va urma și con­țin deja această „sen­si­bi­li­tate față de efe­mer“ (mono no aware) care va găsi în Zi­sul ce­lor din Heiké ex­pre­sia sa cea mai de­să­vâr­și­tă:

„Lu­mea în care trăim
Nu are exis­tență mai multă
De­cât raza de lună
Care se re­flectă în apa
Scoasă în că­u­șul pal­mei.“

Le Dit de Hōgen ; Le Dit de Heiji (Zi­sul lui Hōgen; Zi­sul lui Hei­ji), trad. din ja­po­neză de René Si­effert, Pa­ris: Pu­bli­ca­tions orien­ta­lis­tes de Fran­ce, 1976; re­ed. La­gras­se: Ver­di­er, col. „Ver­dier po­che“, 2007.

Impermanența ca destin

Operă mo­nu­men­ta­lă, ade­vă­rată Eneidă a lup­te­lor in­tes­tine și a răz­bo­a­ie­lor în­ver­șu­nate care au sfâșiat cele două ca­se, cul­minând cu bă­tă­lia de la Dan-no-ura (25 apri­lie 1185), Zi­sul ce­lor din Heiké se în­de­păr­tează to­tuși ra­di­cal de tra­di­ția oc­ci­den­ta­lă. În loc să în­cea­pă, în ma­niera lui Vir­gi­liu, cu arma vi­rum­que (ar­mele și băr­ba­tul), cro­nica ja­po­neză amin­tește încă de la prima li­nie „im­per­ma­nența tu­tu­ror lu­cru­ri­lor“: „Or­go­li­o­sul, de­si­gur, nu du­re­a­ză, în­toc­mai ca vi­sul unei nopți de pri­mă­vară“. Per­so­na­je­le, mari sau umi­le, sunt toate pur­tate de ace­lași vâr­tej, ilus­trând din bel­șug că, după for­mula lui Bos­su­et:

„Vre­mea va veni când acest om care vi se pare atât de mare nu va mai fi, când va fi ca și co­pi­lul care încă nu s-a năs­cut, când nu va fi ni­mic. […] Nu am ve­nit de­cât pen­tru a face nu­măr, ori­cum nu era ne­voie de mi­ne; […] când pri­vesc de aproa­pe, mi se pare că este un vis să mă văd ai­ci, și că tot ce văd nu sunt de­cât si­mu­la­cre de­șar­te: Præte­rit enim fi­gura hu­jus mundi (Căci tre­ce, această lume așa cum o ve­dem)51 Co 7,31 (La Bi­ble : tra­duc­tion offi­cielle li­tur­gi­que (Bi­blia: tra­du­ce­rea ofi­ci­ală li­tur­gi­că­)).“.

Bos­su­et, Jac­ques Bé­nig­ne, Œu­vres com­plètes (O­pere com­ple­te), t. IV, Pa­ris: Le­fè­vre; Fir­min Di­dot frères, 1836.

Ast­fel, Zi­sul ce­lor din Heiké se asea­mănă cu o con­ti­nuă pre­di­ca­ție, unde toate vi­ci­si­tu­di­nile vie­ții ero­i­lor ser­vesc pen­tru a ilus­tra această lege a im­per­ma­nen­ței (mujō) și de­șer­tă­ciu­nea glo­ri­i­lor uma­ne. Ca­zul lui Ta­ïra no Ta­da­nori (1144-1184) este în această pri­vință exem­plar. Sur­prins de du­ș­man, el își do­mină ad­ver­sa­rul, dar un oa­re­care ser­vi­tor al aces­tuia in­ter­vine și îi taie bra­țul drept chiar de la cot. Ști­ind că sfâr­și­tul îi este aproa­pe, Ta­da­nori se în­toarce spre vest și in­vocă cu o voce fer­mă, de zece ori, pe Bu­d­dha îna­inte de a fi de­ca­pi­tat. Ata­șat de tolba sa, se gă­sește acest poem de adio:

„Pur­tat de în­tu­ne­ric
Voi lo­cui sub
Ra­mu­rile unui co­pac.
Nu­mai flo­rile
Mă vo[r] primi di­sea­ră.“

Hoffmann, Yo­el, Poè­mes d’a­dieu ja­po­nais : an­tho­lo­gie com­men­tée de poè­mes écrits au se­uil de la mort (Po­eme ja­po­neze de adio: an­to­lo­gie co­men­tată de po­eme scrise în pra­gul mor­ții), trad. din en­gleză de Ag­nès Ro­zen­blum, Ma­la­koff: A. Co­lin, 2023.

O posteritate în semitonuri

Această sen­si­bi­li­tate bu­dis­tă, care im­preg­ne­ază până și sce­nele cele mai sân­ge­roa­se, nu este to­tuși su­fi­cientă în­tot­dea­una pen­tru a ri­dica o na­ra­țiune care poate pă­rea len­tă, re­gu­la­tă, uni­formă spi­ri­te­lor for­mate de es­te­tica oc­ci­den­ta­lă. Ase­me­nea su­ne­tu­lui clo­po­tu­lui de la Gion, mer­sul zi­se­lor este re­gu­lat, prea re­gu­lat chiar, și oa­re­cum mo­no­ton. Re­gret că po­ves­tiri atât de ilus­tre nu au gă­sit un poet la fel de ilus­tru care să le fi fi­xat pen­tru tot­dea­u­na; că le-a lip­sit un Ho­mer care să le fi dat o va­ri­e­ta­te, o su­plețe etern ad­mi­ra­te.

După cum no­tează Ge­or­ges Bo­us­qu­et, eroii ho­me­rici au ade­sea „ve­se­lii sau slă­bi­ciuni stra­nii care ne fac să atin­gem cu de­ge­tul uma­ni­ta­tea lor; cei din Ta­ïra nu în­ce­tează nici­o­dată să fie con­ven­țio­nali și reci“. În timp ce nai­vul po­ves­ti­tor grec lasă în­tot­dea­una să răz­bată un vag și fin zâm­bet în spa­tele cu­vin­te­lor, „rap­so­dul ja­po­nez nu pă­ră­sește nici­o­dată to­nul epic și alura țe­a­pănă“. Acolo „unde ră­sună ca o fan­fară ex­pansiu­nea ve­selă a tru­vă­ru­lui, nu se aude aici de­cât ac­cen­tul me­lan­co­lic al bu­dis­tu­lui de­zo­lat: «O­mul vi­teaz [și el] sfâr­șește prin a se pră­buși nici mai mult nici mai pu­țin de­cât pra­ful în vânt»“.

Ci­tește mai mult
  • 14 min
Mappemonde mettant en évidence le Vietnam.

Kim-Vân-Kiêu, sau sufletul vietnamez dezvăluit

Tra­dus din fran­ceză •

Există opere care poartă în ele gus­tu­rile și as­pi­ra­ți­ile unei na­țiuni în­tre­gi, „de la tră­gă­to­rul de ricșă până la cel mai înalt man­da­rin, de la vân­ză­toa­rea am­bu­lantă până la cea mai mare doamnă din lume“. Ele rămân veș­nic ti­nere și văd suc­ce­dân­du-se noi ge­ne­ra­ții de ado­ra­tori. Acesta este ca­zul Kim-Vân-Kiêu1Forme res­pin­se:
Kim, Ven, Kièou.
Le Conte de Kiêu (Po­ves­tea lui Kiêu).
L’His­to­ire de Kieu (Is­to­ria lui Ki­e­u).
Le Ro­man de Kiều (Ro­ma­nul lui Kiều).
Tru­yện Kiều.
His­to­ire de Thuy-Kiêu (Is­to­ria lui Thuy-Kiêu).
Tru­yên Thuy-Kiêu.
L’His­to­ire de Kim Vân Kiều (Is­to­ria lui Kim Vân Kiều).
Kim Vân Kiều tru­yện.
No­u­velle His­to­ire de Kim, Vân et Kiều (Noua is­to­rie a lui Kim, Vân și Kiều).
Kim Vân Kiều tâ­n-tru­yện.
La No­u­velle Voix des cœurs brisés (Noua voce a ini­mi­lor frân­te).
No­u­veau Chant du des­tin de mal­heur (Noul cân­tec al des­ti­nu­lui ne­fe­ri­ci­t).
No­u­veaux Ac­cents de do­u­le­urs (Noi ac­cente de du­re­re).
No­u­veau Chant d’une des­tinée mal­he­u­re­use (Noul cân­tec al unui des­tin ne­fe­ri­ci­t).
No­u­veau Chant de so­uffrance (Noul cân­tec de su­fe­rin­ță).
No­u­velle Voix des en­tra­il­les déchi­rées (Noua voce a mă­run­ta­ie­lor sfâși­a­te).
No­u­veaux Ac­cents de la do­u­leur (Noi ac­cente ale du­re­rii).
No­u­velle Ver­sion des en­tra­il­les brisées (Noua ver­siune a mă­run­ta­ie­lor frân­te).
Le Cœur brisé, no­u­velle ver­sion (I­nima frân­tă, ver­siune no­uă).
Đoạn-trường tâ­n-thanh., acest poem de peste trei mii de ver­suri care arată su­fle­tul vi­et­na­mez în toată de­li­ca­te­țea, pu­ri­ta­tea și abn­e­ga­ția sa:

„Tre­buie să-ți sus­pini res­pi­ra­ția, tre­buie să mergi cu pre­ca­u­ție pen­tru a fi în mă­sură să sur­prinzi fru­mu­se­țea tex­tu­lui [a­tât] de gra­țios (dịu dàng), dră­guț (thuỳ mị), gran­dios (tráng lệ), splen­did (huy hoàng) este el.“

Du­rand, Ma­u­rice (ed.), Mélan­ges sur Ngu­yễn Du (S­tu­dii des­pre Ngu­yễn Du), Pa­ris: École française d’Ex­trê­me-O­rient, 1966.

Au­to­rul, Ngu­yễn Du (1765-1820)2Forme res­pin­se:
Ngu­yên Zou.
Nguyên-Zu.
Hguyen-Du.
A nu se con­funda cu:
Ngu­yễn Dữ (se­co­lul al XVI-lea), al că­rui Vasta cu­le­gere de le­gende mi­nu­nate este o cri­tică a tim­pu­lui său sub vă­lul fan­tas­ti­cu­lui., a lă­sat re­pu­ta­ția unui om me­lan­co­lic și ta­ci­turn, al că­rui mu­tism în­că­pă­țâ­nat i-a atras această mus­trare din par­tea îm­pă­ra­tu­lui: „Tre­buie ca, în con­si­lii, să vor­biți și să vă dați pă­re­rea. De ce vă în­chi­dem ast­fel în tă­cere și nu răs­pun­deți nici­o­dată de­cât prin da sau nu?“ Man­da­rin îm­po­triva vo­in­ței sa­le, inima sa nu as­pira de­cât la li­niș­tea mun­ți­lor na­tali. A ajuns să bles­teme chiar acest ta­lent ca­re, ri­di­cân­du-l la cele mai îna­lte func­ții, îl în­de­părta de el în­su­și, până la punc­tul de a face din aceasta mo­rala fi­nală a ca­po­do­pe­rei sa­le: „Cei care au ta­lent să nu se la­ude deci cu ta­len­tul lor! Cu­vân­tul „tài“ [ta­lent] ri­me­ază cu cu­vân­tul „tai“ [ne­no­ro­ci­re]“. Egal cu el în­su­și, a re­fu­zat orice tra­ta­ment în tim­pul bo­lii care i-a fost fa­tală și, aflând că tru­pul său se ră­cea, a pri­mit ves­tea cu un sus­pin de ușu­ra­re. „Bine!“, a mur­mu­rat el, și acest cu­vânt a fost ul­ti­mul său.

Epopeea durerii

Po­e­mul re­tra­sează des­ti­nul tra­gic al lui Kiều, tâ­nără fată de o fru­mu­sețe și un ta­lent in­com­pa­ra­bi­le. În timp ce un vi­i­tor stră­lu­cit îi pare pro­mis ală­turi de prima sa dra­gos­te, Kim, fa­ta­li­ta­tea bate la ușa sa: pen­tru a-și salva ta­tăl și fra­tele de o acu­za­ție ne­dre­ap­tă, tre­buie să se vân­dă. Atunci în­cepe pen­tru ea un pe­ri­plu de cinci­spre­zece ani, în tim­pul că­ruia va fi pe rând ser­vi­toa­re, con­cu­bină și pros­ti­tu­a­tă, fu­gind de o ne­no­ro­cire doar pen­tru a găsi una mai rea. To­tuși, pre­cum lo­tu­sul care în­flo­rește pe no­roi, în mij­lo­cul aces­tei ab­jec­ții în­seși, Kiều păs­tre­ază „par­fu­mul pur al no­bi­li­tă­ții sale ori­gi­nare“, ghi­dată de o con­vin­gere de nez­drun­ci­nat:

„[…] dacă o karma grea apasă asu­pra des­ti­nu­lui nos­tru, să nu re­cri­mi­năm îm­po­triva ce­ru­lui și să nu-l acu­zăm de ne­drep­ta­te. Ră­dă­cina bi­ne­lui re­zidă în noi în­și­ne.“

Ngu­yễn, Du, Kim-Vân-Kiêu, trad. din vi­et­na­meză de Xuân Phúc [Paul Sch­nei­der] și Xuân Việt [N­ghiêm Xuân Vi­ệt], Pa­ris: Gal­li­mar­d/U­NE­S­CO, 1961.

Între traducere și creație

În tim­pul unei am­ba­sade în Chi­na, Ngu­yễn Du a des­co­pe­rit ro­ma­nul care avea să-i in­spire ca­po­do­pe­ra. Din­tr-o po­ves­tire pe care am pu­tea-o con­si­dera ba­na­lă, el a știut să cre­eze un „poem ne­mu­ri­tor / Ale că­rui ver­suri sunt atât de dulci în­cât la­să, pe bu­ze, / Când le-ai cân­tat, o sa­voare de mi­ere“3Dro­in, Al­fred, „Ly-Than-Thong“ în La Jon­que vic­to­ri­e­use (Jonca vic­to­ri­oa­să), Pa­ris: E. Fas­qu­el­le, 1906.. Această fi­li­a­ție chi­neză avea să de­vi­nă, to­tuși, un măr al di­scor­diei pen­tru or­go­liul na­țio­nal în for­ma­re. În efer­ves­cența ani­lor 1920-1930, ea a îna­r­mat cri­tica na­țio­na­liș­ti­lor ce­lor mai in­transi­gen­ți, din­tre care căr­tu­ra­rul Ngô Đức Kế s-a fă­cut pur­tă­tor de cu­vânt: „Le Thanh tâm tài nhân [sursa Kim-Vân-Kiêu] nu este de­cât un ro­man dis­pre­țuit în China și iată că acum Vi­et­na­mul îl ri­dică la ran­gul de carte ca­no­ni­că, de Bi­blie, este în­tr-a­de­văr a-și face o mare ru­șine“.

În re­a­li­ta­te, ar fi ca și cum i-am re­proșa lui La Fon­taine că l-a imi­tat pe Esop sau pe Fe­dru; ar fi să ui­tăm că, din­colo de îm­pru­mu­tu­rile fă­cute din stră­i­nă­ta­te, se afirmă aici în­tru­pa­rea su­ve­rană a ge­ni­u­lui na­țio­nal: „Cân­te­cele să­te­ni­lor m-au în­vă­țat vor­bi­rea iu­tei și a du­du­lui / Plân­sete și sus­pine în sate evocă răz­bo­aie și do­lii“, scrie Ngu­yễn Du în­tr-un alt poem4Este vorba des­pre po­e­mul „Ziua Pu­ri­tă­ții Cla­re“ („Thanh minh ngẫu hứn­g“). Săr­bă­toa­rea Pu­ri­tă­ții Clare este cea în care fa­mi­li­ile îi ono­re­ază pe stră­moși mer­gând, prin ța­ră, să facă toa­leta mor­min­te­lor lor.. De-a lun­gul epo­peii trans­pare această sen­si­bi­li­tate fre­mă­tă­toa­re, ade­sea sfâși­e­toa­re, a unui poet a că­rui inimă vi­bre­ază la uni­son cu su­fe­rin­țele care moc­neau con­fuz în ma­sele umi­le:

„Tres­ti­ile își pre­sau vâr­fu­rile egale la su­flul ră­gu­șit al bri­sei. Toată tris­te­țea unui cer de toamnă pă­rea re­zer­vată unei sin­gure fi­ințe [Kiều]. De-a lun­gul eta­pe­lor noc­tur­ne, în timp ce o cla­ri­tate că­dea din fir­ma­men­tul ver­ti­gi­nos și de­păr­tă­rile se pier­deau în­tr-un ocean de cea­ță, luna pe care o ve­dea o fă­cea să se ru­și­neze de ju­ră­min­tele sale în fața râu­ri­lor și mun­ți­lor.“

Ngu­yễn, Du, Kim-Vân-Kiêu, trad. din vi­et­na­meză de Xuân Phúc [Paul Sch­nei­der] și Xuân Việt [N­ghiêm Xuân Vi­ệt], Pa­ris: Gal­li­mar­d/U­NE­S­CO, 1961.

O oglindă pentru popor

Soarta Kim-Vân-Kiêu a fost de așa na­tură în­cât a pă­ră­sit do­me­niul li­te­ra­tu­rii pen­tru a de­veni o oglindă în care fi­e­care vi­et­na­mez se re­cu­noaș­te. Un cân­tec po­pu­lar a ri­di­cat ast­fel lec­tura sa la ran­gul de ade­vă­rată artă de a trăi, in­se­pa­ra­bilă de plă­ce­rile în­țe­lep­tu­lui: „Pen­tru a fi băr­bat, tre­buie să știi să joci „tổ tôm“5Joc de cărți vi­et­na­mez pen­tru cinci ju­că­tori. Foarte la modă în îna­lta so­ci­e­ta­te, este re­pu­tat că ne­ce­sită multă me­mo­rie și per­spi­ca­ci­ta­te., să bei ceai din Yun­nan și să de­clami Kiều“ (Làm trai biết đánh tổ tôm, uống trà Mạn hảo, ngâm nôm Thúy Kiều). Su­per­sti­ția s-a apu­cat chiar de ea, fă­când din carte un ora­col: în mo­men­tele de in­cer­ti­tu­di­ne, nu este rar să o des­chizi la în­tâm­plare pen­tru a că­u­ta, în ver­su­rile care se pre­zin­tă, un răs­puns al des­ti­nu­lui. Ast­fel, de la ca­bi­ne­tul sa­van­tu­lui la cea mai mo­destă lo­cu­in­ță, po­e­mul a știut să se facă in­dis­pen­sa­bil. Căr­tu­ra­ru­lui Phạm Quỳnh îi da­to­răm for­mu­la, ră­masă ce­le­bră, care re­zumă acest sen­ti­ment:

„Ce avem de te­mut, de ce tre­buie să fim în­gri­jo­ra­ți? Kiều rămâ­nând, limba noas­tră rămâ­ne; limba noas­tră rămâ­nând, țara noas­tră sub­zis­tă.“

Thái, Bình, „De qu­el­ques as­pects phi­lo­sophi­ques et re­li­gi­eux du che­f-d’œu­vre de la lit­téra­ture vi­et­na­mien­ne: le Kim-Vân-Kiêu de Ngu­yễn Du“ (Des­pre câ­teva as­pecte fi­lo­so­fice și re­li­gi­oase ale ca­po­do­pe­rei li­te­ra­tu­rii vi­et­na­meze: Kim-Vân-Kiêu de Ngu­yễn Du), Mes­sage d’Ex­trê­me-O­rient, nr. 1, 1971, p. 25-38; nr. 2, 1971, p. 85-97.

Ci­tește mai mult
  • 17 min
Mappemonde mettant en évidence le Japon.

În marginea viselor: Fantomele lui Ueda Akinari

Tra­dus din fran­ceză •

În mar­gi­ne, ade­sea, se cui­bă­resc ge­ni­ile cele mai sin­gu­la­re. Fiu de tată ne­cu­nos­cut și de mamă prea cu­nos­cută — o cur­te­zană din car­ti­e­rul plă­ce­ri­lor —, Ueda Aki­nari (1734-1809)1Forme res­pin­se:
Aki­nari Ou­e­da.
Ueda Tô­sa­ku.
Uyeda Aki­nari. nu și-a vă­zut mama de­cât o sin­gură da­tă, când era deja băr­bat în toată fi­rea și scri­i­tor ce­le­bru. Adop­tat de o fa­mi­lie de ne­gus­tori din Osa­ka, exis­tența sa a fost mar­cată de această ru­șine ori­gi­nară asu­pra că­reia du­ș­ma­nii săi nu se sfi­iau să-l ata­ce: « Du­ș­ma­nii mei spun des­pre mi­ne: e un co­pil de han; ba mai rău, e vreun vlăs­tar de pro­xe­net bă­trân! La care răs­pund: […] în orice caz, sunt în mun­tele meu sin­gu­rul ge­ne­ral și nu-mi cu­nosc egal ». La aceasta se adă­uga o in­fir­mi­tate la de­gete2In­fir­mi­tate pe care o va purta os­ten­ta­tiv sem­nând ca­po­do­pera sa cu pse­u­do­ni­mul Sen­shi Ki­jin, adică In­fir­mul cu De­gete De­for­ma­te. care îi in­ter­zi­cea ca­li­gra­fia per­fec­tă, orien­tân­du-l pa­ra­do­xal, pe el, tâ­nă­rul mân­dru pu­țin în­cli­nat spre ne­goț, că­tre o că­u­tare in­te­lec­tu­ală și li­te­rară în­ver­șu­na­tă. Din această exis­tență zbu­ci­u­ma­tă, din această sen­si­bi­li­tate vie, se va naște ca­po­do­pera sa, Po­ves­tiri de ploaie și lună (Ugetsu mo­no­ga­tari)3Forme res­pin­se:
Con­tes des mois de pluie (Po­ves­tiri ale lu­ni­lor de ploaie).
Con­tes de la lune va­gue après la pluie (Po­ves­tiri ale lu­nii vagi după ploaie).
Con­tes de la lune et de la pluie (Po­ves­tiri ale lu­nii și ploii).
Con­tes de plu­ies et de lune (Po­ves­tiri de ploi și lună).
Con­tes de la lune des plu­ies (Po­ves­tiri ale lu­nii plo­i­lor).
Con­tes de lune et de pluie (Po­ves­tiri de lună și ploaie).
Con­tes du clair de lune et de la pluie (Po­ves­tiri ale cla­ru­lui de lună și ploii).
Ue­gutsu mo­no­ga­tari..

Despre izvoare și vise

Pu­bli­cate în 1776, aceste nouă po­ves­tiri fan­tas­tice mar­che­ază o co­ti­tură în li­te­ra­tura epo­cii Edo. Aki­na­ri, ru­pând cu « po­ves­ti­rile lu­mii plu­ti­toare », gen fri­vol pe atunci la mo­dă, inau­gu­re­ază ma­niera yomihon, sau « carte de ci­tit », care vi­ze­ază un pu­blic cul­ti­vat, că­ruia îi oferă un spa­țiu de vis și eva­da­re. Ori­gi­na­li­ta­tea de­mer­su­lui său re­zidă în­tr-o sin­teză ma­gis­trală în­tre tra­di­ți­ile na­ra­tive chi­neze și pa­tri­mo­niul li­te­rar ja­po­nez. Deși se in­spiră abu­n­dent din cu­le­ge­rile de po­ves­tiri fan­tas­tice ale di­nas­ti­i­lor Ming și Qing, pre­cum Po­ves­tiri în timp ce su­fli lu­mâ­na­rea (Ji­an­deng xin­hua), nu se mul­țu­mește nici­o­dată cu o sim­plă tra­du­cere sau o adap­tare ser­vi­lă. Fi­e­care po­ves­tire este în în­tre­gime ja­po­ni­za­tă, transpusă în­tr-un ca­dru is­to­ric și ge­o­gra­fic na­țio­nal și, mai ales, trans­fi­gu­rată de o me­lan­co­lie uni­că.

La iz­voa­rele con­ti­nen­ta­le, Aki­nari ames­tecă cu o artă de­să­vâr­șită re­mi­nis­cen­țele li­te­ra­tu­rii cla­sice din țara sa. In­flu­ența tea­tru­lui nô este pre­tu­tin­deni sim­ți­tă, nu doar în ges­turi și fi­zio­no­mii — spi­rite răz­bu­nă­toa­re, fan­tome de răz­bo­i­ni­ci, în­dră­gos­tite pier­dute —, ci și în com­po­zi­ția în­săși a po­ves­ti­ri­lor, care ame­na­je­ază sa­vant în­de­păr­ta­rea de lume și pro­gre­sia dra­ma­tică până la apa­ri­ția su­pra­na­tu­ra­lu­lui. De ase­me­nea, proza ele­gantă și în­flo­rită (gabun) este un vi­brant oma­giu adus epo­cii de aur a pe­ri­oa­dei He­ian, și în spe­cial Po­ves­ti­rii lui Genji (Genji mo­no­ga­tari).

O umanitate fantomatică

Ceea ce fra­pe­ază în Po­ves­tiri de ploaie și lună este că lu­mea spi­ri­te­lor nu este nici­o­dată cu to­tul tă­i­ată de cea a vi­i­lor. De­parte de a fi sim­ple monș­tri, fan­to­mele lui Aki­nari sunt în­zes­trate cu o per­so­na­li­tate com­ple­xă, ade­sea mai bo­gată și mai ori­gi­nală de­cât cea a oa­me­ni­lor pe care vin să-i bân­tu­ie. Apa­ri­ți­ile lor sunt mo­ti­vate de sen­ti­mente pu­ter­nic uma­ne: fi­de­li­ta­tea până din­colo de moar­te, iu­bi­rea batjo­co­ri­tă, ge­lo­zia mis­tu­i­toare sau ura de ne­s­tins. Spec­trul nu este ade­sea de­cât pre­lun­gi­rea unei pa­siuni care n-a pu­tut fi sa­tis­fă­cută sau po­to­lită în lu­mea pămân­teas­că. Vo­cea sa, ve­nită de din­colo de mor­mânt, ne vor­bește cu o mo­der­ni­tate tul­bu­ră­toare des­pre noi în­și­ne.

Ast­fel Mi­ya­gi, so­ția pă­ră­sită ca­re, în Casa din tres­tii, aș­teaptă șapte ani în­toar­ce­rea so­țu­lui ple­cat să-și facă ave­re. Moartă de epu­i­zare și du­re­re, ea îi apare o ul­timă noapte îna­inte de a nu mai fi de­cât o mo­vilă fu­ne­rară pe care se gă­sește această po­e­zie sfâși­e­toa­re:

« Așa era,
Știam și to­tuși inima mea
Se le­găna cu ilu­zii:
În această lu­me, până în această zi,
Oare aceasta a fost viața pe care am tră­i­t-o? »

Ue­da, Aki­nari. Con­tes de pluie et de lune (Po­ves­tiri de ploaie și lună) (Ugetsu mo­no­ga­tari), trad. din ja­po­neză de René Si­effert. Pa­ris: Gal­li­mard, col. « Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­naise », 1956.

Fan­tas­ti­cul la Aki­nari nu este deci un sim­plu re­sort al spai­mei; el este oglinda mă­ri­toare a chi­nu­ri­lor su­fle­tu­lui. Spec­trele vin să le amin­tească ce­lor vii lip­su­rile lor, con­se­cința mo­rală a ac­te­lor lor. Răz­bu­na­rea unei so­ții în­șe­late sau lo­ia­li­ta­tea unui pri­e­ten care se si­nu­cide pen­tru a-și ține pro­mi­siu­nea sunt tot atâ­tea pa­ra­bole des­pre forța an­ga­ja­men­te­lor și fa­ta­li­ta­tea pa­siu­ni­lor.

Cizelorul de himere

Sti­lul lui Aki­nari este fără în­do­ială ceea ce con­feră ope­rei pe­re­ni­ta­tea sa. El ali­ază no­ble­țea lim­bii cla­sice cu un simț al rit­mu­lui moș­te­nit din nô, cre­ând o mu­zică sin­gu­lară care îl vră­jește pe ci­ti­tor. În­suși ti­tlul, Ugetsu, « ploaie și lună », tra­duce această me­lo­die vră­ji­toare în­tr-o ima­gine — aceea a unui clar de lună care se tul­bură la mur­mura unei ploi fi­ne, in­sta­u­rând un ca­dru ideal ma­ni­fes­tă­ri­lor su­pra­na­tu­ra­lu­lui, o lume spec­trală unde gra­ni­țele din­tre vis și re­a­li­tate se es­to­m­pe­a­ză.

Ar­tist in­de­pen­dent, Aki­nari a pus aproape zece ani să-și șle­fu­iască ca­po­do­pe­ra, semn al im­por­tan­ței pe care i-o acor­da. O in­de­pen­dență in­te­lec­tu­ală care s-a ma­ni­fes­tat de ase­me­nea în vi­ru­len­tele sale po­le­mici cu ce­lă­lalt mare căr­tu­rar al tim­pu­lui său, Mo­to­ori No­ri­na­ga, na­țio­na­list îna­inte de vre­me. În timp ce acesta din urmă ri­dica mi­tu­rile an­ces­trale ale Ja­po­niei la rang de « unică ade­văr », Aki­nari batjo­co­rea acest ideal afir­mând că « în orice ța­ră, spi­ri­tul na­țiu­nii este du­hoa­rea ei ». Ast­fel, acest fiu de cur­te­zană a ști­ut, prin sin­gura forță a ar­tei sa­le, să se im­pună ca o fi­gură cen­tra­lă, un « anar­hist per­fect »4Ex­pre­sia apar­ține lui Al­fred Jarry des­pre Ubu, dar ar pu­tea, prin­tr-o ana­lo­gie în­drăz­nea­ță, să ca­li­fice spi­ri­tul de com­pletă in­de­pen­dență al lui Aki­nari. ca­re, ju­cân­du-se cu con­ven­ți­i­le, a pur­tat po­ves­ti­rea fan­tas­tică la un grad de ra­fi­na­ment ne­e­ga­lat. Sin­gu­la­ri­tă­țile sa­le, care ți­neau de un cu­raj par­ti­cu­lar în­tr-o so­ci­e­tate ja­po­neză care ri­dica con­for­mi­ta­tea la rang de vir­tute su­pre­mă, nu au pu­tut să nu-l fas­ci­neze pe Mis­hima Yu­kio, care măr­tu­ri­sește în Ja­po­nia mo­dernă și Etica sa­mu­ra­i­u­lui (Ha­ga­kure nyū­mon) că a pur­tat cu el opera lui Aki­nari « în tim­pul bom­bar­damen­te­lor » și a ad­mi­rat mai pre­sus de toate « ana­cro­nis­mul său de­li­be­rat ». Po­ves­tiri de ploaie și lună nu sunt doar o an­to­lo­gie a ge­nu­lui; ele sunt o ima­gine re­in­ven­tată a po­ves­ti­rii în stil ja­po­nez, unde mi­nu­na­tul și ma­ca­brul se în­trec cu po­e­zia cea mai de­li­ca­tă, lă­sând ci­ti­to­rul sub far­me­cul du­ra­bil al unui vis ciu­dat și mag­ni­fic.

Ci­tește mai mult
  • 8 min
Mappemonde mettant en évidence l’Iran et la France.

Din Isfahan la Ménilmontant: Itinerarul lui Ali Erfan

Tra­dus din fran­ceză •

Orien­tul, cu mis­te­rele și frămân­tă­rile sa­le, a hră­nit din­tot­dea­una ima­gi­na­rul oc­ci­den­tal. Dar ce știm cu ade­vă­rat des­pre Per­sia con­tem­po­ra­nă, des­pre acest pământ al po­e­ziei de­ve­nit tea­trul unei re­vo­lu­ții care a bu­l­ver­sat or­di­nea lu­mii? Este o fe­re­as­tră că­tre acest Iran frămân­tat de con­tra­dic­ții pe care ne-o des­chide opera lui Ali Er­fan, scri­i­tor și ci­ne­ast1Cineast: Un epi­sod ilus­tre­ază ame­nin­ță­rile di­recte care au apă­sat asu­pra ar­tis­tu­lui și au pre­ci­pi­tat exi­lul său. Când al doi­lea său film a fost pro­iec­tat în Iran, mi­nis­trul Cul­tu­rii, pre­zent în sa­lă, a de­cla­rat la fi­nal: «Sin­gu­rul pe­rete alb pe care nu s-a văr­sat încă sân­gele ne­cu­ra­ți­lor este ecra­nul de ci­ne­ma. Dacă exe­cu­tăm acest tră­dă­tor și acest ecran de­vine ro­șu, toți ci­ne­aș­tii vor în­țe­lege că nu se poate juca cu in­te­re­sele po­po­ru­lui mu­sul­man». năs­cut la Is­fa­han în 1946 și con­strâns la exil în Franța din 1981. Opera sa, scrisă în­tr-o limbă fran­ceză pe care și-a în­su­și­t-o, este o măr­tu­rie sfâși­e­toare și de o rară fi­nețe des­pre tra­ge­dia unui po­por și con­di­ția exi­la­tu­lui.

Scrierea ca rezistență

În arta sa de a sonda su­fle­tele chi­nu­ite de ti­ra­nie și ab­sur­di­ta­tea fa­na­tis­mu­lui, mulți îl văd pe Ali Er­fan drept dem­nul moș­te­ni­tor al ma­re­lui Sa­degh He­da­yat2Sa­degh He­da­yat: Pă­rin­tele li­te­re­lor ira­niene mo­der­ne, în­mor­mân­tat la Père-La­chai­se, la Pa­ris.. Scri­e­rea sa, de o cru­di­tate im­pla­ca­bi­lă, ne cu­fundă în­tr-un uni­vers în­tu­ne­cat și apă­să­tor, aproape kafkian – cel al unei so­ci­e­tăți pre­date te­ro­rii in­sta­u­rate de «fi­lo­so­fia ha­lu­ci­nată a ima­mi­lor»: fie că sunt fe­me­ile per­se­cu­tate din Ma femme est une sainte (So­ția mea este o sfân­tă), ar­tiș­tii opri­mați din Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii) sau fi­gu­rile bles­te­mate din Les Dam­nées du pa­ra­dis (Dam­na­tele pa­ra­di­su­lui). Moar­tea care im­preg­ne­ază aceste po­ves­tiri nu este doar cea a vi­o­len­ței, ci a Sta­tu­lui to­ta­li­tar care o ge­ne­re­a­ză, acest edi­fi­ciu ca­re, pen­tru a se ri­di­ca, are ne­voie de un ci­ment din cor­puri. Este ace­lași ci­ment pe care îl re­gă­sim în Sans om­bre (Fără um­bră), o măr­tu­rie pu­ter­nică des­pre răz­bo­iul Iran-I­rak, acest «în­gro­zi­tor aba­tor», com­pa­ra­bil cu bă­tă­li­ile din tran­șee ale Ma­re­lui Răz­boi, care a băut sân­gele a sute de mii de oa­me­ni:

«Erau și vo­lun­tari ca­re, cu gân­dul la moar­te, ex­ca­vau so­lul pen­tru a face gropi ca niște mor­min­te, pe care le nu­meau „ca­meră nup­ți­ală pen­tru în­dră­gos­ti­ții de Dum­ne­ze­u“.

Dar nu conta sen­sul pe care fi­e­care îl dă­dea lo­cu­in­ței sale tre­că­toa­re; tre­buia să-și sape groapa în di­rec­ția Mec­căi și nu în func­ție de ina­mi­cul care era în fa­ță.»

Er­fan, Ali. Sans om­bre (Fără um­bră), La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 2017.

Dacă Ali Er­fan nu are bu­cu­ria de a cre­de, aceasta este de­fec­tul său, sau mai de­grabă ne­no­ro­ci­rea sa. Dar această ne­no­ro­cire ține de o ca­uză foarte gra­vă, vreau să spun cri­mele pe care le-a vă­zut co­mise în nu­mele unei re­li­gii ale că­rei pre­cepte au fost de­na­tu­rate și de­tur­nate de la ade­vă­rata lor sem­ni­fi­ca­ție, cre­dința de­ve­nind ne­bu­nie:

«Des­chise fără grabă unul din­tre do­sa­rele groa­se, scoase o foa­ie, o exa­mină și deo­dată stri­gă:

– În­chi­deți această fe­meie în­tr-un sac de iută și arun­ca­ți-i cu pie­tre până când crăpă ca un câi­ne. […]

Și con­ti­nuă, re­pe­tând ace­lași gest, ba­lansând scri­sul ce­lui care că­lă­to­rise că­tre Dum­ne­zeu, apu­când al­tul […]. Se ri­dică brusc, în pi­cioare pe ma­să, și strigă ca un ne­bun:

– Să-și su­grume ta­tăl fiul cu pro­pri­ile mâi­ni…»

Er­fan, Ali. Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii), trad. din per­sană de au­tor și Mi­chèle Cris­to­fa­ri, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «L’Aube po­che», 1990.

Despre exil și memorie

Exi­lul este o rană care nu se în­chide nici­o­dată cu to­tul. În Adieu Mé­nil­montant (A­dio Mé­nil­montan­t), Ali Er­fan pă­ră­sește pen­tru un timp Per­sia na­tală pen­tru a ne vorbi des­pre Fran­ța, pămân­tul său de adop­ție. Ro­ma­nul este un oma­giu adus stră­zii Mé­nil­montant, acest car­tier cos­mo­po­lit din Pa­ris unde a trăit și a exer­ci­tat me­se­ria de fo­to­graf. Este o cro­nică tan­dră și une­ori crudă a vie­ții «ră­tă­ci­ți­lor lu­mii», a aces­tor pa­ria ai vie­ții ca­re, ca și el, au eșuat în acest re­fu­giu. Cu toate aces­tea, chiar și în Fran­ța, Ira­nul nu este nici­o­dată de­par­te. Mi­ro­su­ri­le, su­ne­te­le, fe­țe­le, to­tul amin­tește de Orien­tul pier­dut. O me­mo­rie ca­re, pen­tru a lupta îm­po­triva ui­tă­rii, se­lec­tează din tre­cut tră­să­tu­rile cele mai preg­nan­te.

De fi­e­care dată când în­tre­prinde să scrie, Ali Er­fan ca­ută tim­pul pri­mei sale ti­ne­reți. Gustă ex­ta­zul amin­ti­rii, plă­ce­rea de a re­găsi lu­cru­rile pier­dute și ui­tate în limba na­ta­lă. Și, cum această me­mo­rie re­gă­sită nu po­ves­tește fi­del ceea ce s-a în­tâm­plat, ea este ade­vă­ra­tul scri­i­tor; iar Ali Er­fan este pri­mul său ci­ti­tor:

«Acum, cu­nosc limba ei [fran­ce­za]. Dar nu vreau să vor­besc. […] Doamna spu­ne: „Dra­gul meu, spu­ne: ia­so­mi­e“. Nu vreau. Vreau să pro­nunț nu­mele flo­rii care era în casa noas­tră. Cum se nu­mea? De ce nu-mi amin­tesc? Acea floare mare care creș­tea în col­țul cur­ții. Care ur­ca, care se în­vâr­tea. Se că­țăra peste poarta ca­sei noas­tre și că­dea în stra­dă. […] Cum se nu­mea? Mi­ro­sea fru­mos. Doamna spune din nou: „S­pu­ne, dra­gul me­u“. Eu plâng, plâng…»

Er­fan, Ali. Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii), trad. din per­sană de au­tor și Mi­chèle Cris­to­fa­ri, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «L’Aube po­che», 1990.

Opera lui Ali Er­fan, în ace­lași timp sin­gu­lară și uni­ver­sa­lă, ne cu­fundă în­tr-un Orient opre­siv, unde apasă man­taua de plumb a unei te­o­cra­ții ten­ta­cu­la­re. De­si­gur, s-ar pu­tea teme că scri­i­to­rul exi­lu­lui ser­veș­te, în ciuda sa, doar pen­tru a ali­menta cli­șe­ele « isla­mo­fo­biei oc­ci­den­tale » — o teză în cen­trul lu­cră­rii « Li­te­ra­tura exi­lu­lui este o li­te­ra­tură mi­no­ră? » de Hes­sam No­ghrehchi. Dar cine ar ve­dea doar această la­tură a lu­cru­ri­lor ar pierde esen­ți­a­lul; căci din­tot­dea­u­na, cul­tura per­sană a fă­cut din se­pa­rare și exil sursa cân­tu­lui său cel mai pur. Aceasta este lec­ția flau­tu­lui lui Rû­mî, a că­rui mu­zică su­blimă se naște din tul­pina smulsă din stu­fă­ri­șul na­tal: « As­cultă flau­tul de tres­tie po­ves­tind o is­to­rie; el se tân­guie de se­pa­ra­re: “De când am fost tă­iat din stu­fă­riș, plân­ge­rea mea face să ge­amă băr­ba­tul și fe­me­ia“ ». Vo­cea lui Ali Er­fan, ca cea a aces­tui flaut, nu se naște deci în ciuda fi­su­rii, ci toc­mai prin ea, trans­mu­tând bru­ta­li­ta­tea re­a­lu­lui în­tr-o sfâși­e­toare me­lo­pee.

Ci­tește mai mult
  • 10 min
Mappemonde mettant en évidence le Sénégal, la France, le Cameroun et la Guinée.

Co­ups de pi­lon de David Diop, sau Verbul făcut trup și mânie

Tra­dus din fran­ceză •

Opera lui Da­vid Diop (1927-1960)1Forme res­pin­se:
Da­vid Man­dessi Di­op.
Da­vid Léon Man­dessi Di­op.
Da­vid Diop Men­des­si.
Da­vid Mam­bessi Di­op.
A nu se con­funda cu:
Da­vid Diop (1966-…), scri­i­tor și uni­ver­si­tar, la­u­reat al pre­mi­u­lui Go­n­co­urt al li­ce­e­ni­lor în 2018 pen­tru ro­ma­nul său Frère d’âme (Frate de su­fle­t)., la fel de scurtă pe cât de ful­ge­ră­toa­re, rămâne una din­tre cele mai im­pre­sio­nante măr­tu­rii ale po­e­ziei ne­gri­tu­di­nii mi­li­tan­te. Unica sa cu­le­ge­re, Co­ups de pi­lon (Lo­vi­turi de pi­să­log) (1956), ră­sună cu o forță in­tac­tă, lo­vind con­ști­in­țele și ce­le­brând spe­ranța ne­stră­mu­tată a unei Africi în pi­cioa­re. Năs­cut la Bor­deaux din­tr-un tată se­n­e­ga­lez și o mamă ca­me­ru­ne­ză, Diop a trăit Africa mai pu­țin prin ex­pe­riența unei șe­deri pre­lun­gi­te, cât prin vis și moș­te­ni­re, ceea ce nu di­mi­nu­e­ază cu ni­mic pu­te­rea unui verb care a știut să se facă ecoul su­fe­rin­țe­lor și re­vol­te­lor unui în­treg con­ti­nent.

O poezie a revoltei

Po­e­zia lui Diop este îna­inte de toate un stri­găt. Un stri­găt de re­fuz în fața ine­chi­tă­ții co­lo­ni­a­le, un stri­găt de du­rere în fața umi­li­rii po­po­ru­lui său. În­tr-un stil di­rect, lip­sit de orice or­na­ment su­per­fluu, po­e­tul asestează ade­vă­ru­rile sale ca tot atâ­tea „lo­vi­turi de pi­să­log“ des­ti­na­te, după pro­priii săi ter­me­ni, să „spargă tim­pa­nele ce­lor care nu vor să audă și să poc­ne­ască pre­cum lo­vi­tu­rile de bici peste ego­isme și con­for­mis­mele or­di­nii“. Fi­e­care poem este un re­chi­zi­to­riu care pre­zintă bi­lan­țul sân­ge­ros al erei tu­te­la­re. Ast­fel, în „Vul­tu­rii“, de­nunță ipo­cri­zia mi­siu­nii ci­vi­li­za­toa­re:

„În acel timp
Cu lo­vi­turi de bot de ci­vi­li­za­ție
Cu lo­vi­turi de apă sfin­țită pe frun­țile do­mes­ti­cite
Vul­tu­rii con­stru­iau la um­bra ghe­a­re­lor lor
Mo­nu­men­tul sân­ge­ros al erei tu­te­la­re.“

Di­op, Da­vid, Co­ups de pi­lon (Lo­vi­turi de pi­să­lo­g), Pa­ris: Pré­sence afri­cai­ne, 1973.

Vi­o­lența este omni­pre­zen­tă, nu doar în te­ma­ti­că, ci în în­suși rit­mul fra­zei, so­bru și tă­ios ca o la­mă. Ce­le­brul și la­co­ni­cul poem „Tim­pul Mar­ti­ri­u­lui“ este ilus­tra­rea cea mai sfâși­e­toa­re, ade­vă­rată li­ta­nie a de­po­se­dă­rii și a cri­mei co­lo­ni­a­le: „Al­bul l-a ucis pe ta­tăl meu / Căci ta­tăl meu era mân­dru / Al­bul a vi­o­la­t-o pe mama mea / Căci mama mea era fru­moasă“. Aceste ver­suri fără ar­ti­fi­cii, care dau tex­tu­lui forța sa per­cu­tan­tă, au pu­tut de­ruta anu­miți cri­tici. Sana Ca­mara vede ai­ci, de exem­plu, o „sim­pli­tate a sti­lu­lui care se apro­pie de să­ră­cie, chiar dacă po­e­tul în­cearcă să ne cap­ti­veze prin iro­nia eve­ni­men­te­lor“. To­tuși, este fără în­do­ială în această eco­no­mie de mij­loa­ce, în acest re­fuz al ar­ti­fi­ci­u­lui, că bru­ta­li­ta­tea dis­cur­su­lui atinge pa­ro­xis­mul.

Africa în inima verbului

Dacă re­volta este mo­to­rul scri­i­tu­rii sa­le, Africa îi este su­fle­tul. Ea este acea ța­ră-mamă ide­a­li­za­tă, în­tre­ză­rită prin prisma nos­tal­giei și vi­su­lui. Apos­trofa li­mi­nară a po­e­mu­lui „A­fri­ca“ — „Afri­ca, Africa mea“ — este o de­cla­ra­ție de apar­te­nență și fi­li­a­ție. Această Afri­că, el măr­tu­ri­sește că nu a „cu­nos­cu­t-o nici­o­dată“, dar pri­vi­rea sa este „plină de sân­gele tău“. Ea este pe rând mama iu­bi­toare și batjo­co­ri­tă, dan­sa­toa­rea cu trup de „ar­dei ne­gru“, și fe­meia iu­bi­tă, Rama Kam, a că­rei fru­mu­sețe sen­zu­ală este o ce­le­brare a în­tre­gii ra­se.

Din această Africă vi­sată po­e­tul ex­trage forța spe­ran­ței. La dis­pe­ra­rea pe care i-o in­spiră „spa­tele care se în­co­voaie / Și se culcă sub gre­u­ta­tea umi­lin­ței“, o voce răs­pun­de, pro­fe­ti­că:

„Fiu nă­val­nic, acest co­pac ro­bust și tâ­năr
Acest co­pac de acolo
Splen­did de sin­gur în mij­lo­cul flo­ri­lor albe și ofi­lite
Este Afri­ca, Africa ta care re­naște
Care re­naște răb­dă­tor, obs­ti­nat
Și ai că­rei fructe au în­ce­tul cu în­ce­tul
Sa­voa­rea amară a li­ber­tă­ții.“

Di­op, Da­vid, Co­ups de pi­lon (Lo­vi­turi de pi­să­lo­g), Pa­ris: Pré­sence afri­cai­ne, 1973.

Un umanism militant

A re­duce opera lui Diop la un „ra­sism an­ti­ra­sist“2Sar­tre, Je­an-Pa­ul, „Or­phée no­ir“ (Or­feu ne­gru), pre­față la l’An­tho­lo­gie de la no­u­velle poé­sie nègre et mal­ga­che de lan­gue française (An­to­lo­gia noii po­e­zii ne­gre și mal­gașe de limbă fran­ce­ză) de L. S. Sen­ghor, Pa­ris: Pres­ses uni­ver­si­tai­res de Fran­ce, 1948., pen­tru a re­lua for­mula lui Sar­tre, ar în­semna să-i ne­cu­noaș­tem an­ver­gura uni­ver­sa­lă. Dacă de­nun­ța­rea opre­siu­nii Ne­gru­lui este punc­tul de ple­ca­re, lupta lui Diop îm­bră­ți­șe­ază toți dam­na­ții pămân­tu­lui. Po­e­zia sa este o che­mare care se ri­dică „din Africa până în Ame­rici“ și so­li­da­ri­ta­tea sa se ex­tinde la „do­che­rul din Suez și culi­e-ul din Ha­noi“, la „vi­et­na­mezul cul­cat în ore­ză­rie“ și la „oc­na­șul din Con­go, frate al lin­șa­tu­lui din Atlanta“.

Această fra­ter­ni­tate în su­fe­rință și luptă este marca unui uma­nism pro­fund. Po­e­tul nu se mul­țu­mește să bles­te­me, el che­amă la ac­țiune co­lec­ti­vă, la re­fu­zul una­nim în­car­nat de în­dem­nul fi­nal din „Sfi­dare la for­ță“: „Ri­di­că-te și stri­gă: NU!“. Căci, în de­fi­ni­tiv, din­colo de vi­o­lența ver­bu­lui, cân­tul lui Da­vid Diop este „ghi­dat doar de iu­bire“, iu­bi­rea unei Africi li­bere în sâ­nul unei uma­ni­tăți re­con­ci­li­a­te.

Opera lui Da­vid Di­op, se­ce­rată în plină în­flo­rire de o moarte tra­gică care ne-a pri­vat de ma­nu­scri­sele sale vi­i­toa­re, păs­tre­ază o ac­tu­a­li­tate ar­ză­toa­re. Léo­pold Sédar Sen­ghor, fos­tul său pro­fe­sor, spera că odată cu vâr­sta, po­e­tul va merge „umanizându-se“. Pu­tem afirma că acest uma­nism era deja în inima re­vol­tei sa­le. Co­ups de pi­lon (Lo­vi­turi de pi­să­log) rămâne un text esen­ți­al, o operă cla­sică a po­e­ziei afri­ca­ne, un vi­a­ti­cum pen­tru toate ti­ne­re­țile în­se­tate de drep­tate și li­ber­ta­te.

„Este deja mult pen­tru o operă în de­fi­ni­tiv des­tul de res­trân­să, pen­tru o primă și — vai — ul­timă ope­ră. Dar sunt texte care merg la fun­dul lu­cru­ri­lor și vor­besc în­tre­gii fi­in­țe. Li­ri­că, sen­ti­men­ta­lă, ex­pre­sie a unei exi­gențe și a unei mâ­nii per­so­na­le, această po­e­zie „lan­sată grav la asal­tul hi­me­re­lor“ […] este din­tre ace­lea ca­re, etern, pen­tru a-l pla­gia pe Cé­sai­re, vor sfida „slu­goii or­di­nii“ [a­dică agen­ții re­pre­siu­nii], din­tre ace­lea care […] me­reu obs­ti­nat, vor aminti că „o­pera omu­lui abia în­ce­pe“, că fe­ri­ci­rea este me­reu de cu­ce­rit, mai fru­moasă și mai pu­ter­ni­că.“

So­ci­été afri­caine de cul­ture (dir.), Da­vid Di­op, 1927-1960 : té­mo­ig­na­ges, étu­des (Da­vid Di­op, 1927-1960: măr­tu­rii, stu­dii), Pa­ris: Pré­sence afri­cai­ne, 1983.

Ci­tește mai mult
  • 7 min