Din Isfahan la Ménilmontant: Itinerarul lui Ali Erfan
Tradus din franceză
Orientul, cu misterele și frământările sale, a hrănit dintotdeauna imaginarul occidental. Dar ce știm cu adevărat despre Persia contemporană, despre acest pământ al poeziei devenit teatrul unei revoluții care a bulversat ordinea lumii? Este o fereastră către acest Iran frământat de contradicții pe care ne-o deschide opera lui Ali Erfan, scriitor și cineast1Cineast: Un episod ilustrează amenințările directe care au apăsat asupra artistului și au precipitat exilul său. Când al doilea său film a fost proiectat în Iran, ministrul Culturii, prezent în sală, a declarat la final: «Singurul perete alb pe care nu s-a vărsat încă sângele necuraților este ecranul de cinema. Dacă executăm acest trădător și acest ecran devine roșu, toți cineaștii vor înțelege că nu se poate juca cu interesele poporului musulman». născut la Isfahan în 1946 și constrâns la exil în Franța din 1981. Opera sa, scrisă într-o limbă franceză pe care și-a însușit-o, este o mărturie sfâșietoare și de o rară finețe despre tragedia unui popor și condiția exilatului.
Scrierea ca rezistență
În arta sa de a sonda sufletele chinuite de tiranie și absurditatea fanatismului, mulți îl văd pe Ali Erfan drept demnul moștenitor al marelui Sadegh Hedayat2Sadegh Hedayat: Părintele literelor iraniene moderne, înmormântat la Père-Lachaise, la Paris.. Scrierea sa, de o cruditate implacabilă, ne cufundă într-un univers întunecat și apăsător, aproape kafkian – cel al unei societăți predate terorii instaurate de «filosofia halucinată a imamilor»: fie că sunt femeile persecutate din Ma femme est une sainte (Soția mea este o sfântă), artiștii oprimați din Le Dernier Poète du monde (Ultimul poet al lumii) sau figurile blestemate din Les Damnées du paradis (Damnatele paradisului). Moartea care impregnează aceste povestiri nu este doar cea a violenței, ci a Statului totalitar care o generează, acest edificiu care, pentru a se ridica, are nevoie de un ciment din corpuri. Este același ciment pe care îl regăsim în Sans ombre (Fără umbră), o mărturie puternică despre războiul Iran-Irak, acest «îngrozitor abator», comparabil cu bătăliile din tranșee ale Marelui Război, care a băut sângele a sute de mii de oameni:
«Erau și voluntari care, cu gândul la moarte, excavau solul pentru a face gropi ca niște morminte, pe care le numeau „cameră nupțială pentru îndrăgostiții de Dumnezeu“.
Dar nu conta sensul pe care fiecare îl dădea locuinței sale trecătoare; trebuia să-și sape groapa în direcția Meccăi și nu în funcție de inamicul care era în față.»
Erfan, Ali. Sans ombre (Fără umbră), La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «Regards croisés», 2017.
Dacă Ali Erfan nu are bucuria de a crede, aceasta este defectul său, sau mai degrabă nenorocirea sa. Dar această nenorocire ține de o cauză foarte gravă, vreau să spun crimele pe care le-a văzut comise în numele unei religii ale cărei precepte au fost denaturate și deturnate de la adevărata lor semnificație, credința devenind nebunie:
«Deschise fără grabă unul dintre dosarele groase, scoase o foaie, o examină și deodată strigă:
– Închideți această femeie într-un sac de iută și aruncați-i cu pietre până când crăpă ca un câine. […]
Și continuă, repetând același gest, balansând scrisul celui care călătorise către Dumnezeu, apucând altul […]. Se ridică brusc, în picioare pe masă, și strigă ca un nebun:
– Să-și sugrume tatăl fiul cu propriile mâini…»
Erfan, Ali. Le Dernier Poète du monde (Ultimul poet al lumii), trad. din persană de autor și Michèle Cristofari, La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «L’Aube poche», 1990.
Despre exil și memorie
Exilul este o rană care nu se închide niciodată cu totul. În Adieu Ménilmontant (Adio Ménilmontant), Ali Erfan părăsește pentru un timp Persia natală pentru a ne vorbi despre Franța, pământul său de adopție. Romanul este un omagiu adus străzii Ménilmontant, acest cartier cosmopolit din Paris unde a trăit și a exercitat meseria de fotograf. Este o cronică tandră și uneori crudă a vieții «rătăciților lumii», a acestor paria ai vieții care, ca și el, au eșuat în acest refugiu. Cu toate acestea, chiar și în Franța, Iranul nu este niciodată departe. Mirosurile, sunetele, fețele, totul amintește de Orientul pierdut. O memorie care, pentru a lupta împotriva uitării, selectează din trecut trăsăturile cele mai pregnante.
De fiecare dată când întreprinde să scrie, Ali Erfan caută timpul primei sale tinereți. Gustă extazul amintirii, plăcerea de a regăsi lucrurile pierdute și uitate în limba natală. Și, cum această memorie regăsită nu povestește fidel ceea ce s-a întâmplat, ea este adevăratul scriitor; iar Ali Erfan este primul său cititor:
«Acum, cunosc limba ei [franceza]. Dar nu vreau să vorbesc. […] Doamna spune: „Dragul meu, spune: iasomie“. Nu vreau. Vreau să pronunț numele florii care era în casa noastră. Cum se numea? De ce nu-mi amintesc? Acea floare mare care creștea în colțul curții. Care urca, care se învârtea. Se cățăra peste poarta casei noastre și cădea în stradă. […] Cum se numea? Mirosea frumos. Doamna spune din nou: „Spune, dragul meu“. Eu plâng, plâng…»
Erfan, Ali. Le Dernier Poète du monde (Ultimul poet al lumii), trad. din persană de autor și Michèle Cristofari, La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «L’Aube poche», 1990.
Opera lui Ali Erfan, în același timp singulară și universală, ne cufundă într-un Orient opresiv, unde apasă mantaua de plumb a unei teocrații tentaculare. Desigur, s-ar putea teme că scriitorul exilului servește, în ciuda sa, doar pentru a alimenta clișeele « islamofobiei occidentale » — o teză în centrul lucrării « Literatura exilului este o literatură minoră? » de Hessam Noghrehchi. Dar cine ar vedea doar această latură a lucrurilor ar pierde esențialul; căci dintotdeauna, cultura persană a făcut din separare și exil sursa cântului său cel mai pur. Aceasta este lecția flautului lui Rûmî, a cărui muzică sublimă se naște din tulpina smulsă din stufărișul natal: « Ascultă flautul de trestie povestind o istorie; el se tânguie de separare: “De când am fost tăiat din stufăriș, plângerea mea face să geamă bărbatul și femeia“ ». Vocea lui Ali Erfan, ca cea a acestui flaut, nu se naște deci în ciuda fisurii, ci tocmai prin ea, transmutând brutalitatea realului într-o sfâșietoare melopee.
Pentru a merge mai departe
În jurul cărții Adieu Ménilmontant (Adio Ménilmontant)
Citate
«[…] iubesc această stradă. Ea este vena jugulară a unui cartier care rămâne refugiul tuturor rătăciților lumii. De generații întregi, paria ai vieții eșuează în acest loc, ca mine, familiar al acestor locuri și totuși mai străin ca niciodată.
Să nu complicăm! Pierzând puțin câte puțin orice nostalgie pentru țara mea și nedorind, de altfel, să aparțin acestui oraș, mă simt de nicăieri. Mă simt liber!»
Erfan, Ali. Adieu Ménilmontant (Adio Ménilmontant), La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «Regards croisés», 2005.
Descărcări
Înregistrări sonore
- Ali Erfan despre Adieu Ménilmontant (Adio Ménilmontant). (France Télévisions).
În jurul cărții La 602e nuit (A 602-a noapte)
Citate
«M-am ridicat să deschid perdeaua. Se revărsă în cameră un amestec de claritate rece, lunară, și de lumină caldă difuzată de felinarele străzii. Era îmbrăcată în negru din cap până în picioare, până la mănuși. Pusese atâta exagerare încât fața îi păru cu totul străină, încadrată de batic. Dar de îndată ce l-a dat jos, i-am descoperit părul lung, ondulând mai mult ca niciodată până la talie. Și am recunoscut-o. Ținea și un buchet de flori în mână. Am zâmbit:
– Mă vezi confuz.
– Nu glumi, nu este pentru tine.»
Erfan, Ali. La 602e nuit (A 602-a noapte), trad. din persană de Anita Niknam și Jean-Luc Moreau, La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «Regards croisés», 2000.
În jurul cărții La Route des infidèles (Drumul necredincioșilor)
Citate
«De o oră, îl pierdusem pe Ostâd în mulțime. Mă străduiam să ascult conversațiile pelerinilor sub cupolă. Dar nu auzeam nimic decât vag și confuz. Mă pierdeam, din ce în ce mai mult. Într-un colț, un bătrân își făcea rugăciunea. Era de o noblețe perfectă. De departe, mi se păru că era tăiat de lume și că avea eternitatea în față. Mă atrăgea. De îndată ce am fost aproape de el, lângă perete, am văzut că buzele i se mișcau.»
Erfan, Ali. La Route des infidèles (Drumul necredincioșilor), La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «Regards croisés», 1991.
În jurul cărții Le Dernier Poète du monde (Ultimul poet al lumii)
Citate
«Povestea mea va fi rapidă ca îngerul morții când apare pe fereastră sau prin crăpătura de sub ușă, pune stăpânire pe sufletul celui mai rău tiran și dispare imediat pe același drum, ducând cu el sufletul unui poet.»
Erfan, Ali. Le Dernier Poète du monde (Ultimul poet al lumii), trad. din persană de autor și Michèle Cristofari, La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «L’Aube poche», 1990.
În jurul cărții Les Damnées du paradis (Damnatele paradisului)
Citate
«Nu am scris această poveste. Am primit-o prin poștă. Pe plic, cineva lipise o etichetă și dactilografiase cu caractere mici numele și adresa mea din arondismentul 20 din Paris. Am deschis pachetul și am descoperit foi înnegrite de o scriere proastă, de o mână grăbită. Erau murdare și de dimensiuni diferite. Fiecare ar fi putut aparține unui secol diferit. Una dintre ele părea smulsă din râu, atât era de udă leoarcă. Cineva o uscase și, pe pete, reconstituise anumite cuvinte dizolvate de apă, care se mai ghiceau încă. La prima examinare, evident, nu am remarcat acest detaliu, cum nu m-am gândit că lacrimile mai degrabă decât apa râului ar fi putut spăla liniile până la a le face invizibile.»
Erfan, Ali. Les Damnées du paradis (Damnatele paradisului), trad. din persană de autor și Michèle Cristofari, La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, 1996 (reeditare 2017).
În jurul cărții Ma femme est une sainte (Soția mea este o sfântă)
Citate
«Nu-mi amintesc când și unde am citit această poveste3Această poveste este cea a fondării orașului Zobeide, extrasă din cartea Orașele invizibile de Italo Calvino.; dar sunt conștient că visele mele din trecut, mi le construisem după lectura acestei nuvele.
Povestea relata că niște bărbați, trăind în ținuturi îndepărtate unele de altele, începuseră brusc să aibă același vis: o lumină de lună apărea noaptea, într-un oraș pustiu, necunoscut. O femeie goală alerga prin ulițe, avea păr lung, nu se vedea decât din spate. Fiecare visător o urmărea prin oraș, dar brusc, femeia dispărea la colțul unei străzi, și visătorul nu mai putea s-o ajungă…»
Erfan, Ali. Ma femme est une sainte (Soția mea este o sfântă), La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «Regards croisés», 2002.
În jurul cărții Sans ombre (Fără umbră)
Citate
«Sute de tineri se înghesuiau în curte. Pe măsură ce ne apropiam de birourile recrutorilor domnea o agitație crescândă. Pe coridor, mai multe grupuri se certau zgomotos. Era haos: nimeni să informeze sau să ghideze noii voluntari, nici măcar bărbații cu banderole care alergau în toate direcțiile. Sute de elevi îngreunau coridorul; împingeau […], glumeau, aplaudau, dar rari erau cei care protestau. Nu aveai impresia că plecau pe front, ci mai degrabă la picnic pe malul Mării Caspice. Războiul era departe, moartea era absentă.»
Erfan, Ali. Sans ombre (Fără umbră), La Tour-d’Aigues: Éditions de l’Aube, col. «Regards croisés», 2017.
Bibliografie
- Daneshvar, Esfaindyar. La Littérature transculturelle franco-persane: Une évolution littéraire depuis les années 80 (Literatura transculturală franco-persană: O evoluție literară din anii 80), Leiden: Brill, col. «Francopolyphonies», 2018.
- Kieffer, Anne. «Le cinéma de la révolution islamique» (Cinematograful revoluției islamice), Jeune Cinéma, nr. 134, aprilie 1981, p. 28-30.
- Lindon, Mathieu. «L’Enfer paradisiaque d’Ali Erfan» (Infernul paradisiac al lui Ali Erfan), Libération, 14 noiembrie 1996. (Ziarul Libération).
- Lindon, Mathieu. «Nous avons tous tué Hedayat» (Toți l-am ucis pe Hedayat) [Interviu cu Ali Erfan], Libération, 3 octombrie 1996. (Ziarul Libération).
- Martin, Patrice și Drevet, Christophe (dir.). La Langue française vue d’ailleurs: 100 entretiens (Limba franceză văzută din altă parte: 100 de interviuri), Casablanca: Tarik Éditions, 2001.
- Noghrehchi, Hessam. «La littérature d’exil est-elle une littérature mineure?» (Literatura exilului este o literatură minoră?), Folia litteraria romanica, nr. 9, 2014, p. 87-95. (Hyper articles en ligne (HAL)).
- Terradillos, Jean-Luc. «Exil chez les modernes» (Exilul la moderni) [Interviu cu Ali Erfan], L’Actualité Poitou-Charentes, nr. 18, 1992, p. 40-41. (L’Actualité Poitou-Charentes).
- Terradillos, Jean-Luc. «Le temps de l’écriture est un exil» (Timpul scrierii este un exil) [Interviu cu Ali Erfan], L’Actualité Poitou-Charentes, nr. 53, 2001, p. 94-95. (L’Actualité Poitou-Charentes).