Din Isfahan la Ménilmontant: Itinerarul lui Ali Erfan

Tra­dus din fran­ceză

Orien­tul, cu mis­te­rele și frămân­tă­rile sa­le, a hră­nit din­tot­dea­una ima­gi­na­rul oc­ci­den­tal. Dar ce știm cu ade­vă­rat des­pre Per­sia con­tem­po­ra­nă, des­pre acest pământ al po­e­ziei de­ve­nit tea­trul unei re­vo­lu­ții care a bu­l­ver­sat or­di­nea lu­mii? Este o fe­re­as­tră că­tre acest Iran frămân­tat de con­tra­dic­ții pe care ne-o des­chide opera lui Ali Er­fan, scri­i­tor și ci­ne­ast1Cineast: Un epi­sod ilus­tre­ază ame­nin­ță­rile di­recte care au apă­sat asu­pra ar­tis­tu­lui și au pre­ci­pi­tat exi­lul său. Când al doi­lea său film a fost pro­iec­tat în Iran, mi­nis­trul Cul­tu­rii, pre­zent în sa­lă, a de­cla­rat la fi­nal: «Sin­gu­rul pe­rete alb pe care nu s-a văr­sat încă sân­gele ne­cu­ra­ți­lor este ecra­nul de ci­ne­ma. Dacă exe­cu­tăm acest tră­dă­tor și acest ecran de­vine ro­șu, toți ci­ne­aș­tii vor în­țe­lege că nu se poate juca cu in­te­re­sele po­po­ru­lui mu­sul­man». năs­cut la Is­fa­han în 1946 și con­strâns la exil în Franța din 1981. Opera sa, scrisă în­tr-o limbă fran­ceză pe care și-a în­su­și­t-o, este o măr­tu­rie sfâși­e­toare și de o rară fi­nețe des­pre tra­ge­dia unui po­por și con­di­ția exi­la­tu­lui.

Scrierea ca rezistență

În arta sa de a sonda su­fle­tele chi­nu­ite de ti­ra­nie și ab­sur­di­ta­tea fa­na­tis­mu­lui, mulți îl văd pe Ali Er­fan drept dem­nul moș­te­ni­tor al ma­re­lui Sa­degh He­da­yat2Sa­degh He­da­yat: Pă­rin­tele li­te­re­lor ira­niene mo­der­ne, în­mor­mân­tat la Père-La­chai­se, la Pa­ris.. Scri­e­rea sa, de o cru­di­tate im­pla­ca­bi­lă, ne cu­fundă în­tr-un uni­vers în­tu­ne­cat și apă­să­tor, aproape kafkian – cel al unei so­ci­e­tăți pre­date te­ro­rii in­sta­u­rate de «fi­lo­so­fia ha­lu­ci­nată a ima­mi­lor»: fie că sunt fe­me­ile per­se­cu­tate din Ma femme est une sainte (So­ția mea este o sfân­tă), ar­tiș­tii opri­mați din Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii) sau fi­gu­rile bles­te­mate din Les Dam­nées du pa­ra­dis (Dam­na­tele pa­ra­di­su­lui). Moar­tea care im­preg­ne­ază aceste po­ves­tiri nu este doar cea a vi­o­len­ței, ci a Sta­tu­lui to­ta­li­tar care o ge­ne­re­a­ză, acest edi­fi­ciu ca­re, pen­tru a se ri­di­ca, are ne­voie de un ci­ment din cor­puri. Este ace­lași ci­ment pe care îl re­gă­sim în Sans om­bre (Fără um­bră), o măr­tu­rie pu­ter­nică des­pre răz­bo­iul Iran-I­rak, acest «în­gro­zi­tor aba­tor», com­pa­ra­bil cu bă­tă­li­ile din tran­șee ale Ma­re­lui Răz­boi, care a băut sân­gele a sute de mii de oa­me­ni:

«Erau și vo­lun­tari ca­re, cu gân­dul la moar­te, ex­ca­vau so­lul pen­tru a face gropi ca niște mor­min­te, pe care le nu­meau „ca­meră nup­ți­ală pen­tru în­dră­gos­ti­ții de Dum­ne­ze­u“.

Dar nu conta sen­sul pe care fi­e­care îl dă­dea lo­cu­in­ței sale tre­că­toa­re; tre­buia să-și sape groapa în di­rec­ția Mec­căi și nu în func­ție de ina­mi­cul care era în fa­ță.»

Er­fan, Ali. Sans om­bre (Fără um­bră), La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 2017.

Dacă Ali Er­fan nu are bu­cu­ria de a cre­de, aceasta este de­fec­tul său, sau mai de­grabă ne­no­ro­ci­rea sa. Dar această ne­no­ro­cire ține de o ca­uză foarte gra­vă, vreau să spun cri­mele pe care le-a vă­zut co­mise în nu­mele unei re­li­gii ale că­rei pre­cepte au fost de­na­tu­rate și de­tur­nate de la ade­vă­rata lor sem­ni­fi­ca­ție, cre­dința de­ve­nind ne­bu­nie:

«Des­chise fără grabă unul din­tre do­sa­rele groa­se, scoase o foa­ie, o exa­mină și deo­dată stri­gă:

– În­chi­deți această fe­meie în­tr-un sac de iută și arun­ca­ți-i cu pie­tre până când crăpă ca un câi­ne. […]

Și con­ti­nuă, re­pe­tând ace­lași gest, ba­lansând scri­sul ce­lui care că­lă­to­rise că­tre Dum­ne­zeu, apu­când al­tul […]. Se ri­dică brusc, în pi­cioare pe ma­să, și strigă ca un ne­bun:

– Să-și su­grume ta­tăl fiul cu pro­pri­ile mâi­ni…»

Er­fan, Ali. Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii), trad. din per­sană de au­tor și Mi­chèle Cris­to­fa­ri, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «L’Aube po­che», 1990.

Despre exil și memorie

Exi­lul este o rană care nu se în­chide nici­o­dată cu to­tul. În Adieu Mé­nil­montant (A­dio Mé­nil­montan­t), Ali Er­fan pă­ră­sește pen­tru un timp Per­sia na­tală pen­tru a ne vorbi des­pre Fran­ța, pămân­tul său de adop­ție. Ro­ma­nul este un oma­giu adus stră­zii Mé­nil­montant, acest car­tier cos­mo­po­lit din Pa­ris unde a trăit și a exer­ci­tat me­se­ria de fo­to­graf. Este o cro­nică tan­dră și une­ori crudă a vie­ții «ră­tă­ci­ți­lor lu­mii», a aces­tor pa­ria ai vie­ții ca­re, ca și el, au eșuat în acest re­fu­giu. Cu toate aces­tea, chiar și în Fran­ța, Ira­nul nu este nici­o­dată de­par­te. Mi­ro­su­ri­le, su­ne­te­le, fe­țe­le, to­tul amin­tește de Orien­tul pier­dut. O me­mo­rie ca­re, pen­tru a lupta îm­po­triva ui­tă­rii, se­lec­tează din tre­cut tră­să­tu­rile cele mai preg­nan­te.

De fi­e­care dată când în­tre­prinde să scrie, Ali Er­fan ca­ută tim­pul pri­mei sale ti­ne­reți. Gustă ex­ta­zul amin­ti­rii, plă­ce­rea de a re­găsi lu­cru­rile pier­dute și ui­tate în limba na­ta­lă. Și, cum această me­mo­rie re­gă­sită nu po­ves­tește fi­del ceea ce s-a în­tâm­plat, ea este ade­vă­ra­tul scri­i­tor; iar Ali Er­fan este pri­mul său ci­ti­tor:

«Acum, cu­nosc limba ei [fran­ce­za]. Dar nu vreau să vor­besc. […] Doamna spu­ne: „Dra­gul meu, spu­ne: ia­so­mi­e“. Nu vreau. Vreau să pro­nunț nu­mele flo­rii care era în casa noas­tră. Cum se nu­mea? De ce nu-mi amin­tesc? Acea floare mare care creș­tea în col­țul cur­ții. Care ur­ca, care se în­vâr­tea. Se că­țăra peste poarta ca­sei noas­tre și că­dea în stra­dă. […] Cum se nu­mea? Mi­ro­sea fru­mos. Doamna spune din nou: „S­pu­ne, dra­gul me­u“. Eu plâng, plâng…»

Er­fan, Ali. Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii), trad. din per­sană de au­tor și Mi­chèle Cris­to­fa­ri, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «L’Aube po­che», 1990.

Opera lui Ali Er­fan, în ace­lași timp sin­gu­lară și uni­ver­sa­lă, ne cu­fundă în­tr-un Orient opre­siv, unde apasă man­taua de plumb a unei te­o­cra­ții ten­ta­cu­la­re. De­si­gur, s-ar pu­tea teme că scri­i­to­rul exi­lu­lui ser­veș­te, în ciuda sa, doar pen­tru a ali­menta cli­șe­ele « isla­mo­fo­biei oc­ci­den­tale » — o teză în cen­trul lu­cră­rii « Li­te­ra­tura exi­lu­lui este o li­te­ra­tură mi­no­ră? » de Hes­sam No­ghrehchi. Dar cine ar ve­dea doar această la­tură a lu­cru­ri­lor ar pierde esen­ți­a­lul; căci din­tot­dea­u­na, cul­tura per­sană a fă­cut din se­pa­rare și exil sursa cân­tu­lui său cel mai pur. Aceasta este lec­ția flau­tu­lui lui Rû­mî, a că­rui mu­zică su­blimă se naște din tul­pina smulsă din stu­fă­ri­șul na­tal: « As­cultă flau­tul de tres­tie po­ves­tind o is­to­rie; el se tân­guie de se­pa­ra­re: “De când am fost tă­iat din stu­fă­riș, plân­ge­rea mea face să ge­amă băr­ba­tul și fe­me­ia“ ». Vo­cea lui Ali Er­fan, ca cea a aces­tui flaut, nu se naște deci în ciuda fi­su­rii, ci toc­mai prin ea, trans­mu­tând bru­ta­li­ta­tea re­a­lu­lui în­tr-o sfâși­e­toare me­lo­pee.


Pentru a merge mai departe

În jurul cărții Adieu Ménilmontant (Adio Ménilmontant)

Citate

«[…] iu­besc această stra­dă. Ea este vena ju­gu­lară a unui car­tier care rămâne re­fu­giul tu­tu­ror ră­tă­ci­ți­lor lu­mii. De ge­ne­ra­ții în­tre­gi, pa­ria ai vie­ții eșu­e­ază în acest loc, ca mi­ne, fa­mi­liar al aces­tor lo­curi și to­tuși mai străin ca nici­o­da­tă.

Să nu com­pli­căm! Pier­zând pu­țin câte pu­țin orice nos­tal­gie pen­tru țara mea și ne­do­rind, de alt­fel, să apar­țin aces­tui oraș, mă simt de ni­că­ieri. Mă simt li­ber!»

Er­fan, Ali. Adieu Mé­nil­montant (A­dio Mé­nil­montan­t), La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 2005.

Descărcări

Înregistrări sonore

În jurul cărții La 602e nuit (A 602-a noapte)

Citate

«M-am ri­di­cat să des­chid per­dea­ua. Se re­vărsă în ca­meră un ames­tec de cla­ri­tate re­ce, lu­na­ră, și de lu­mină caldă di­fu­zată de fe­li­na­rele stră­zii. Era îm­bră­cată în ne­gru din cap până în pi­cioa­re, până la mă­nuși. Pu­sese atâta exa­ge­rare în­cât fața îi păru cu to­tul stră­i­nă, în­ca­drată de ba­tic. Dar de în­dată ce l-a dat jos, i-am des­co­pe­rit pă­rul lung, on­dulând mai mult ca nici­o­dată până la ta­lie. Și am re­cu­nos­cu­t-o. Ți­nea și un bu­chet de flori în mâ­nă. Am zâm­bit:

– Mă vezi con­fuz.

– Nu glu­mi, nu este pen­tru ti­ne.»

Er­fan, Ali. La 602e nuit (A 602-a noap­te), trad. din per­sană de Anita Nik­nam și Je­an-Luc Mo­reau, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 2000.

În jurul cărții La Route des infidèles (Drumul necredincioșilor)

Citate

«De o oră, îl pier­du­sem pe Os­tâd în mul­ți­me. Mă stră­du­iam să as­cult con­ver­sa­ți­ile pe­le­ri­ni­lor sub cu­po­lă. Dar nu au­zeam ni­mic de­cât vag și con­fuz. Mă pier­de­am, din ce în ce mai mult. În­tr-un colț, un bă­trân își fă­cea ru­gă­ciu­nea. Era de o no­blețe per­fec­tă. De de­par­te, mi se păru că era tă­iat de lume și că avea eter­ni­ta­tea în fa­ță. Mă atră­gea. De în­dată ce am fost aproape de el, lângă pe­re­te, am vă­zut că bu­zele i se miș­cau.»

Er­fan, Ali. La Ro­ute des in­fi­dèles (Dru­mul ne­cre­din­cio­și­lo­r), La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 1991.

În jurul cărții Le Dernier Poète du monde (Ultimul poet al lumii)

Citate

«Po­ves­tea mea va fi ra­pidă ca în­ge­rul mor­ții când apare pe fe­re­as­tră sau prin cră­pă­tura de sub ușă, pune stă­pâ­nire pe su­fle­tul ce­lui mai rău ti­ran și dis­pare ime­diat pe ace­lași drum, du­când cu el su­fle­tul unui po­et.»

Er­fan, Ali. Le Der­nier Poète du monde (Ul­ti­mul poet al lu­mii), trad. din per­sană de au­tor și Mi­chèle Cris­to­fa­ri, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «L’Aube po­che», 1990.

În jurul cărții Les Damnées du paradis (Damnatele paradisului)

Citate

«Nu am scris această po­ves­te. Am pri­mi­t-o prin poș­tă. Pe plic, ci­neva li­pise o eti­chetă și dac­ti­lo­gra­fi­ase cu ca­rac­tere mici nu­mele și adresa mea din aron­dis­men­tul 20 din Pa­ris. Am des­chis pa­che­tul și am des­co­pe­rit foi înn­e­grite de o scri­ere proas­tă, de o mână gră­bi­tă. Erau mur­dare și de di­men­siuni di­fe­ri­te. Fi­e­care ar fi pu­tut apar­ține unui se­col di­fe­rit. Una din­tre ele pă­rea smulsă din râu, atât era de udă le­o­ar­că. Ci­neva o us­case și, pe pe­te, re­con­sti­tu­ise anu­mite cu­vinte di­zol­vate de apă, care se mai ghi­ceau în­că. La prima exa­mi­na­re, evi­dent, nu am re­mar­cat acest de­ta­liu, cum nu m-am gân­dit că la­cri­mile mai de­grabă de­cât apa râu­lui ar fi pu­tut spăla li­ni­ile până la a le face in­vi­zi­bi­le.»

Er­fan, Ali. Les Dam­nées du pa­ra­dis (Dam­na­tele pa­ra­di­su­lui), trad. din per­sană de au­tor și Mi­chèle Cris­to­fa­ri, La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, 1996 (re­e­di­tare 2017).

În jurul cărții Ma femme est une sainte (Soția mea este o sfântă)

Citate

«Nu-mi amin­tesc când și unde am ci­tit această po­veste3Această po­veste este cea a fon­dă­rii ora­șu­lui Zo­bei­de, ex­trasă din car­tea Ora­șele in­vi­zi­bile de Italo Cal­vi­no.; dar sunt con­ști­ent că vi­sele mele din tre­cut, mi le con­stru­i­sem după lec­tura aces­tei nu­ve­le.

Po­ves­tea re­lata că niște băr­bați, tră­ind în ți­nu­turi în­de­păr­tate unele de al­te­le, în­ce­pu­seră brusc să aibă ace­lași vis: o lu­mină de lună apă­rea noap­tea, în­tr-un oraș pus­tiu, ne­cu­nos­cut. O fe­meie goală alerga prin uli­țe, avea păr lung, nu se ve­dea de­cât din spa­te. Fi­e­care vi­să­tor o ur­mă­rea prin oraș, dar brusc, fe­meia dis­pă­rea la col­țul unei străzi, și vi­să­to­rul nu mai pu­tea s-o ajun­gă…»

Er­fan, Ali. Ma femme est une sainte (So­ția mea este o sfân­tă), La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 2002.

În jurul cărții Sans ombre (Fără umbră)

Citate

«Sute de ti­neri se în­ghe­su­iau în cur­te. Pe mă­sură ce ne apro­piam de bi­ro­u­rile re­cr­u­to­ri­lor domnea o agi­ta­ție cres­cân­dă. Pe co­ri­dor, mai multe gru­puri se cer­tau zgo­mo­tos. Era haos: ni­meni să in­for­meze sau să ghi­deze noii vo­lun­ta­ri, nici mă­car băr­ba­ții cu ban­de­role care aler­gau în toate di­rec­ți­i­le. Sute de elevi în­gre­u­nau co­ri­do­rul; îm­pin­geau […], glu­meau, apla­u­dau, dar rari erau cei care pro­tes­tau. Nu aveai im­pre­sia că ple­cau pe front, ci mai de­grabă la pic­nic pe ma­lul Mă­rii Cas­pi­ce. Răz­bo­iul era de­par­te, moar­tea era ab­sen­tă.»

Er­fan, Ali. Sans om­bre (Fără um­bră), La To­u­r-d’Ai­gu­es: Édi­tions de l’Au­be, col. «Re­gards cro­isés», 2017.

Bibliografie

Avatar photo
Yoto Yotov
Articles : 120