În marginea viselor: Fantomele lui Ueda Akinari

Tra­dus din fran­ceză

În mar­gi­ne, ade­sea, se cui­bă­resc ge­ni­ile cele mai sin­gu­la­re. Fiu de tată ne­cu­nos­cut și de mamă prea cu­nos­cută — o cur­te­zană din car­ti­e­rul plă­ce­ri­lor —, Ueda Aki­nari (1734-1809)¹Forme res­pin­se:
Aki­nari Ou­e­da.
Ueda Tô­sa­ku.
Uyeda Aki­nari. nu și-a vă­zut mama de­cât o sin­gură da­tă, când era deja băr­bat în toată fi­rea și scri­i­tor ce­le­bru. Adop­tat de o fa­mi­lie de ne­gus­tori din Osa­ka, exis­tența sa a fost mar­cată de această ru­șine ori­gi­nară asu­pra că­reia du­ș­ma­nii săi nu se sfi­iau să-l ata­ce: « Du­ș­ma­nii mei spun des­pre mi­ne: e un co­pil de han; ba mai rău, e vreun vlăs­tar de pro­xe­net bă­trân! La care răs­pund: […] în orice caz, sunt în mun­tele meu sin­gu­rul ge­ne­ral și nu-mi cu­nosc egal ». La aceasta se adă­uga o in­fir­mi­tate la de­gete²In­fir­mi­tate pe care o va purta os­ten­ta­tiv sem­nând ca­po­do­pera sa cu pse­u­do­ni­mul Sen­shi Ki­jin, adică In­fir­mul cu De­gete De­for­ma­te. care îi in­ter­zi­cea ca­li­gra­fia per­fec­tă, orien­tân­du-l pa­ra­do­xal, pe el, tâ­nă­rul mân­dru pu­țin în­cli­nat spre ne­goț, că­tre o că­u­tare in­te­lec­tu­ală și li­te­rară în­ver­șu­na­tă. Din această exis­tență zbu­ci­u­ma­tă, din această sen­si­bi­li­tate vie, se va naște ca­po­do­pera sa, Po­ves­tiri de ploaie și lună (Ugetsu mo­no­ga­tari)³Forme res­pin­se:
Con­tes des mois de pluie (Po­ves­tiri ale lu­ni­lor de ploaie).
Con­tes de la lune va­gue après la pluie (Po­ves­tiri ale lu­nii vagi după ploaie).
Con­tes de la lune et de la pluie (Po­ves­tiri ale lu­nii și ploii).
Con­tes de plu­ies et de lune (Po­ves­tiri de ploi și lună).
Con­tes de la lune des plu­ies (Po­ves­tiri ale lu­nii plo­i­lor).
Con­tes de lune et de pluie (Po­ves­tiri de lună și ploaie).
Con­tes du clair de lune et de la pluie (Po­ves­tiri ale cla­ru­lui de lună și ploii).
Ue­gutsu mo­no­ga­tari..

Despre izvoare și vise

Pu­bli­cate în 1776, aceste nouă po­ves­tiri fan­tas­tice mar­che­ază o co­ti­tură în li­te­ra­tura epo­cii Edo. Aki­na­ri, ru­pând cu « po­ves­ti­rile lu­mii plu­ti­toare », gen fri­vol pe atunci la mo­dă, inau­gu­re­ază ma­niera yomihon, sau « carte de ci­tit », care vi­ze­ază un pu­blic cul­ti­vat, că­ruia îi oferă un spa­țiu de vis și eva­da­re. Ori­gi­na­li­ta­tea de­mer­su­lui său re­zidă în­tr-o sin­teză ma­gis­trală în­tre tra­di­ți­ile na­ra­tive chi­neze și pa­tri­mo­niul li­te­rar ja­po­nez. Deși se in­spiră abu­n­dent din cu­le­ge­rile de po­ves­tiri fan­tas­tice ale di­nas­ti­i­lor Ming și Qing, pre­cum Po­ves­tiri în timp ce su­fli lu­mâ­na­rea (Ji­an­deng xin­hua), nu se mul­țu­mește nici­o­dată cu o sim­plă tra­du­cere sau o adap­tare ser­vi­lă. Fi­e­care po­ves­tire este în în­tre­gime ja­po­ni­za­tă, transpusă în­tr-un ca­dru is­to­ric și ge­o­gra­fic na­țio­nal și, mai ales, trans­fi­gu­rată de o me­lan­co­lie uni­că.

La iz­voa­rele con­ti­nen­ta­le, Aki­nari ames­tecă cu o artă de­să­vâr­șită re­mi­nis­cen­țele li­te­ra­tu­rii cla­sice din țara sa. In­flu­ența tea­tru­lui nô este pre­tu­tin­deni sim­ți­tă, nu doar în ges­turi și fi­zio­no­mii — spi­rite răz­bu­nă­toa­re, fan­tome de răz­bo­i­ni­ci, în­dră­gos­tite pier­dute —, ci și în com­po­zi­ția în­săși a po­ves­ti­ri­lor, care ame­na­je­ază sa­vant în­de­păr­ta­rea de lume și pro­gre­sia dra­ma­tică până la apa­ri­ția su­pra­na­tu­ra­lu­lui. De ase­me­nea, proza ele­gantă și în­flo­rită (gabun) este un vi­brant oma­giu adus epo­cii de aur a pe­ri­oa­dei He­ian, și în spe­cial Po­ves­ti­rii lui Genji (Genji mo­no­ga­tari).

O umanitate fantomatică

Ceea ce fra­pe­ază în Po­ves­tiri de ploaie și lună este că lu­mea spi­ri­te­lor nu este nici­o­dată cu to­tul tă­i­ată de cea a vi­i­lor. De­parte de a fi sim­ple monș­tri, fan­to­mele lui Aki­nari sunt în­zes­trate cu o per­so­na­li­tate com­ple­xă, ade­sea mai bo­gată și mai ori­gi­nală de­cât cea a oa­me­ni­lor pe care vin să-i bân­tu­ie. Apa­ri­ți­ile lor sunt mo­ti­vate de sen­ti­mente pu­ter­nic uma­ne: fi­de­li­ta­tea până din­colo de moar­te, iu­bi­rea batjo­co­ri­tă, ge­lo­zia mis­tu­i­toare sau ura de ne­s­tins. Spec­trul nu este ade­sea de­cât pre­lun­gi­rea unei pa­siuni care n-a pu­tut fi sa­tis­fă­cută sau po­to­lită în lu­mea pămân­teas­că. Vo­cea sa, ve­nită de din­colo de mor­mânt, ne vor­bește cu o mo­der­ni­tate tul­bu­ră­toare des­pre noi în­și­ne.

Ast­fel Mi­ya­gi, so­ția pă­ră­sită ca­re, în Casa din tres­tii, aș­teaptă șapte ani în­toar­ce­rea so­țu­lui ple­cat să-și facă ave­re. Moartă de epu­i­zare și du­re­re, ea îi apare o ul­timă noapte îna­inte de a nu mai fi de­cât o mo­vilă fu­ne­rară pe care se gă­sește această po­e­zie sfâși­e­toa­re:

« Așa era,
Știam și to­tuși inima mea
Se le­găna cu ilu­zii:
În această lu­me, până în această zi,
Oare aceasta a fost viața pe care am tră­i­t-o? »

Ue­da, Aki­nari. Con­tes de pluie et de lune (Po­ves­tiri de ploaie și lună) (Ugetsu mo­no­ga­tari), trad. din ja­po­neză de René Si­effert. Pa­ris: Gal­li­mard, col. « Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­naise », 1956.

Fan­tas­ti­cul la Aki­nari nu este deci un sim­plu re­sort al spai­mei; el este oglinda mă­ri­toare a chi­nu­ri­lor su­fle­tu­lui. Spec­trele vin să le amin­tească ce­lor vii lip­su­rile lor, con­se­cința mo­rală a ac­te­lor lor. Răz­bu­na­rea unei so­ții în­șe­late sau lo­ia­li­ta­tea unui pri­e­ten care se si­nu­cide pen­tru a-și ține pro­mi­siu­nea sunt tot atâ­tea pa­ra­bole des­pre forța an­ga­ja­men­te­lor și fa­ta­li­ta­tea pa­siu­ni­lor.

Cizelorul de himere

Sti­lul lui Aki­nari este fără în­do­ială ceea ce con­feră ope­rei pe­re­ni­ta­tea sa. El ali­ază no­ble­țea lim­bii cla­sice cu un simț al rit­mu­lui moș­te­nit din nô, cre­ând o mu­zică sin­gu­lară care îl vră­jește pe ci­ti­tor. În­suși ti­tlul, Ugetsu, « ploaie și lună », tra­duce această me­lo­die vră­ji­toare în­tr-o ima­gine — aceea a unui clar de lună care se tul­bură la mur­mura unei ploi fi­ne, in­sta­u­rând un ca­dru ideal ma­ni­fes­tă­ri­lor su­pra­na­tu­ra­lu­lui, o lume spec­trală unde gra­ni­țele din­tre vis și re­a­li­tate se es­to­m­pe­a­ză.

Ar­tist in­de­pen­dent, Aki­nari a pus aproape zece ani să-și șle­fu­iască ca­po­do­pe­ra, semn al im­por­tan­ței pe care i-o acor­da. O in­de­pen­dență in­te­lec­tu­ală care s-a ma­ni­fes­tat de ase­me­nea în vi­ru­len­tele sale po­le­mici cu ce­lă­lalt mare căr­tu­rar al tim­pu­lui său, Mo­to­ori No­ri­na­ga, na­țio­na­list îna­inte de vre­me. În timp ce acesta din urmă ri­dica mi­tu­rile an­ces­trale ale Ja­po­niei la rang de « unică ade­văr », Aki­nari batjo­co­rea acest ideal afir­mând că « în orice ța­ră, spi­ri­tul na­țiu­nii este du­hoa­rea ei ». Ast­fel, acest fiu de cur­te­zană a ști­ut, prin sin­gura forță a ar­tei sa­le, să se im­pună ca o fi­gură cen­tra­lă, un « anar­hist per­fect »⁴Ex­pre­sia apar­ține lui Al­fred Jarry des­pre Ubu, dar ar pu­tea, prin­tr-o ana­lo­gie în­drăz­nea­ță, să ca­li­fice spi­ri­tul de com­pletă in­de­pen­dență al lui Aki­nari. ca­re, ju­cân­du-se cu con­ven­ți­i­le, a pur­tat po­ves­ti­rea fan­tas­tică la un grad de ra­fi­na­ment ne­e­ga­lat. Sin­gu­la­ri­tă­țile sa­le, care ți­neau de un cu­raj par­ti­cu­lar în­tr-o so­ci­e­tate ja­po­neză care ri­dica con­for­mi­ta­tea la rang de vir­tute su­pre­mă, nu au pu­tut să nu-l fas­ci­neze pe Yu­kio Mis­hi­ma, care măr­tu­ri­sește în Ja­po­nia mo­dernă și Etica sa­mu­ra­i­u­lui (Ha­ga­kure nyū­mon) că a pur­tat cu el opera lui Aki­nari « în tim­pul bom­bar­damen­te­lor » și a ad­mi­rat mai pre­sus de toate « ana­cro­nis­mul său de­li­be­rat ». Po­ves­tiri de ploaie și lună nu sunt doar o an­to­lo­gie a ge­nu­lui; ele sunt o ima­gine re­in­ven­tată a po­ves­ti­rii în stil ja­po­nez, unde mi­nu­na­tul și ma­ca­brul se în­trec cu po­e­zia cea mai de­li­ca­tă, lă­sând ci­ti­to­rul sub far­me­cul du­ra­bil al unui vis ciu­dat și mag­ni­fic.

Pentru a merge mai departe

În jurul Povestirilor de ploaie și lună

Citate

« Iso­ra, fiica lui Ka­sa­da, din ziua în care in­trase (în noua fa­mi­li­e), sculân­du-se de­vreme și cul­cân­du-se târ­ziu, nu pă­ră­sea, de obi­cei, la­tura so­cri­lor; cân­tă­rise ca­rac­te­rul so­țu­lui său și se aplica din toată inima să-l slu­je­as­că; ast­fel, so­ții Iza­wa, miș­cați de ata­șa­men­tul ei față de în­da­to­ri­rile fi­li­a­le, nu-și mai în­că­peau în piele de bu­cu­rie; Shôta­rô, de par­tea sa, apre­cia bu­nă­vo­ința ei și trăia cu ea în bună în­țe­le­ge­re. To­tuși, îm­po­triva în­cli­na­ți­i­lor rele ale unui ego­ist, ce să fa­ci? De la un anu­mit mo­ment, s-a în­dră­gos­tit ne­bu­nește de o cur­te­za­nă, o anume So­de, din To­mo-no-tsu⁵To­mo-no-tsu (as­tăzi To­mo­no­u­ra): Port al Mă­rii In­te­ri­oa­re, pre­fec­tura Hi­ros­hi­ma, ale că­rui pe­i­saje abrupte au in­spi­rat fil­mul de ani­ma­ție Ponyo pe stâncă al stu­di­o­u­lui Ghi­bli.; a sfâr­șit prin a o răs­cum­pă­ra, i-a in­sta­lat o casă în­tr-un sat ve­cin și a pe­tre­cut zile și zile fără să se în­toarcă aca­să. »

Ue­da, Aki­nari. Con­tes de pluie et de lune (Po­ves­tiri de ploaie și lună) (Ugetsu mo­no­ga­tari), trad. din ja­po­neză de René Si­effert. Pa­ris: Gal­li­mard, col. « Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­naise », 1956.

Descărcări

Înregistrări sonore

• Jean Do­u­chet, René Si­effert, Da­niel Ser­ceau și Da­nielle Elis­se­eff des­pre Po­ves­tiri de ploaie și lună. (France Cul­tu­re).

Bibliografie

• Gu­il­la­ma­ud, Jean. His­to­ire de la lit­téra­ture ja­po­naise (Is­to­ria li­te­ra­tu­rii ja­po­neze). Pa­ris: El­lip­ses, col. « Lit­téra­tu­res. Série Lit­téra­tu­res du monde », 2008.
• Hum­bert­cla­u­de, Pier­re. « Es­sai sur la vie et l’œu­vre de Ueda Aki­nari (1734-1809) » (« Eseu des­pre viața și opera lui Ueda Aki­nari (1734-1809) »). Mo­nu­menta nippo­nica, vol. 3, nr. 2 (i­ul. 1940), p. 458-479; vol. 4, nr. 1 (ian. 1941), p. 102-123; vol. 4, nr. 2 (i­ul. 1941), p. 454-464; vol. 5, nr. 1 (ian. 1942), p. 52-85. (Re­vista Mo­nu­menta nippo­nica).
• Ka­tō, Shūichi. His­to­ire de la lit­téra­ture ja­po­naise (Is­to­ria li­te­ra­tu­rii ja­po­neze), t. II, trad. din ja­po­neză de Er­nest Dale Sa­un­ders. Pa­ris: Fa­yard; In­ter­tex­tes, 1986.
• La­cha­ud, Franço­is. « Ta­kada Ma­mo­ru: Edo bu­n­gaku no kyokō to ke­i­shō (Fic­tion et Re­pré­sen­ta­tion dans la lit­téra­ture d’E­do) » (« Ta­kada Ma­mo­ru: Edo bu­n­gaku no kyokō to ke­i­shō (Fic­țiune și Re­pre­zen­tare în li­te­ra­tura Edo) »). Bu­l­le­tin de l’École française d’Ex­trê­me-O­rient, t. LXXXVI­II, 2001, p. 430-438. (Per­sée).
• Ma­cé, Mi­e­ko. « His­to­ires fan­tas­ti­qu­es: Aki­nari Ue­da, “Con­tes de pluie et de lu­ne” (1776) » (« Po­vești fan­tas­ti­ce: Aki­nari Ue­da, “Po­ves­tiri de ploaie și lu­nă” (1776) »). Le Po­int Référen­ces, nr. 80, p. 44-45.
• Pi­co­ne, Ma­ry. « Om­bres ja­po­nai­ses: L’Il­lu­sion dans les con­tes de re­ve­nants (1685-1989) » (« Um­bre ja­po­ne­ze: Ilu­zia în po­ves­ti­rile cu sta­fii (1685-1989) »). L’Homme, 1991, t. XX­XI, nr. 117, p. 122-150. (Per­sée).
• Si­effert, René. La Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză). Pa­ris: Pu­bli­ca­tions orien­ta­lis­tes de Fran­ce, 1973.
• Stru­ve, Da­niel și Tschu­din, Je­an-Jac­qu­es. La Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză). Pa­ris: Pres­ses uni­ver­si­tai­res de Fran­ce, col. « Que sai­s-je? », 2008.