A spune indicibilul: Hiroshima: flori de vară de Hara Tamiki

Tra­dus din fran­ceză

Există eve­ni­mente în is­to­ria oa­me­ni­lor care par să mar­cheze li­mita a ceea ce lim­ba­jul poate ex­pri­ma. Abi­sul se des­chi­de, iar cu­vin­te­le, de­ri­zo­rii, par să dea îna­poi în fața oro­rii. Hi­ros­hima este unul din­tre aceste abi­suri. To­tuși, în fața in­di­ci­bi­lu­lui, unii au sim­țit da­to­ria im­pe­ri­oasă de a măr­tu­ri­si, nu pen­tru a ex­pli­ca, ci pen­tru a nu lăsa tă­ce­rea să de­să­vâr­șe­ască opera dis­tru­ge­rii. În frun­tea aces­tor ve­ghe­tori se află Hara Ta­miki (1905-1951), su­pra­vie­țu­i­tor, ale că­rui po­ves­tiri adu­nate sub ti­tlul Hi­ros­hi­ma: flori de vară con­sti­tuie unul din­tre ac­tele fon­da­toare ale ceea ce cri­tica va numi „li­te­ra­tura bom­bei ato­mi­ce“ (gen­baku bu­n­gaku)¹„Li­te­ra­tura bom­bei ato­mi­ce“ de­sem­ne­ază ope­rele năs­cute din trauma lui 1945. Pur­tată de su­pra­vie­țu­i­tori pre­cum Hara Ta­miki și Ôta Yôko, acest gen a fost mult timp „ju­de­cat mi­nor, lo­cal, do­cu­men­tar“ de me­di­ile li­te­ra­re. Forța sa re­zidă toc­mai în în­cer­ca­rea de a in­te­roga „li­mi­tele lim­ba­ju­lui, ha­zar­du­rile sa­le, lip­su­rile sale“ în fața oro­rii și de a se stră­dui în ace­lași timp să le su­pli­ne­as­că, după cum sub­li­ni­ază Cathe­rine Pin­gu­et.
Forme res­pin­se:
Li­te­ra­tura ato­mu­lui.
Gem­baku bu­n­gaku.. Tri­lo­gie „a unei lumi care nu în­ce­tează să ardă“²Fo­rest, Phi­lippe, „Qu­el­ques fle­urs pour Hara Ta­mi­ki“ („Câ­teva flori pen­tru Hara Ta­mi­ki“), art. cit., opera — com­pusă din Pre­lu­diu la dis­tru­gere (Kai­metsu no jo­kyoku), Flori de vară (Natsu no hana) și Ruine (Hai­kyo kara) — re­la­tea­ză, în trei tim­pi, îna­in­te, în tim­pul și du­pă.

O scriere a deflagrației

Sti­lul lui Hara nu este cel al unei scri­eri stă­pâ­ni­te, ci o „co­bo­râre în psi­hi­cul fra­gil al unui om dis­pe­rat“ con­frun­tat cu pe­i­saje în­gro­zi­tor desfă­cu­te, aproape de ne­re­cu­nos­cut, unde îi pare im­po­si­bil să re­gă­sească ur­mele vie­ții sale așa cum era cu câ­teva clipe îna­in­te. Scri­e­rea sa di­slo­ca­tă, care nu oferă niciun re­per, are ca de­cor un oraș el în­suși ani­hi­lat, „dis­pă­rut fără să lase urme — dacă nu cumva un fel de strat plat de dă­râ­mă­tu­ri, de ce­nu­șă, de lu­cruri ră­su­ci­te, cră­pa­te, roase“ pen­tru a re­lua cu­vin­tele lui Ro­bert Gu­il­lain, pri­mul fran­cez de la fața lo­cu­lui. Pe această pânză a de­zo­lă­rii Hara pro­iec­tează când „zdrenţe de exis­tențe în­tre­rupte“, când frag­mente de me­mo­rie ve­nind să um­ple go­lu­rile unei re­a­li­tăți sfâși­a­te.

Această de­con­struc­ție sti­lis­tică atinge pa­ro­xis­mul atunci când, în in­ser­ți­ile po­e­ti­ce, Hara adoptă o formă par­ti­cu­lară a ja­po­ne­zei — ka­ta­kana re­zer­vată în mod obiș­nuit cu­vin­te­lor stră­i­ne, ca și cum limba uzu­ală de­ve­nise inap­tă:

„Res­turi scân­te­ie­toare
/ se în­tind în­tr-un vast pe­i­saj
Ce­nușă lim­pede
Cine sunt aceste tru­puri arse cu căr­nuri vii?
Ritm stra­niu al tru­pu­ri­lor de oa­meni morți
Toate aces­tea au exis­tat?
Toate aces­tea au pu­tut exis­ta?
O clipă și rămâne o lume ju­pu­ită“

Ha­ra, Ta­mi­ki, Hi­ros­hima : fle­urs d’été : récits (Hi­ros­hi­ma: flori de va­ră: po­ves­tiri), trad. din ja­po­neză de Bri­gitte Al­li­o­ux, Ka­rine Ches­neau și Ro­se-Ma­rie Ma­ki­no-Fa­yol­le, Ar­les: Ac­tes Sud, col. „Ba­be­l“, 2007.

În timp ce Ha­ra, în in­te­ri­o­rul cup­to­ru­lui, su­porta acest spec­ta­col dan­tesc, in­te­lec­tu­a­lii si­de­ra­ți, la ce­lă­lalt ca­păt al lu­mii, în­cer­cau să gân­de­ască eve­ni­men­tul. Pe 8 au­gust 1945, Al­bert Ca­mus scria în Combat: „ci­vi­li­za­ția me­ca­nică toc­mai a ajuns la ul­ti­mul grad de săl­bă­ti­cie. Va tre­bui să ale­gem, în­tr-un vi­i­tor mai mult sau mai pu­țin apro­pi­at, în­tre si­nu­ci­de­rea co­lec­tivă sau uti­li­za­rea in­te­li­gentă a cu­ce­ri­ri­lor ști­in­ți­fi­ce. În­tre timp, este per­mis să gân­dim că există o oa­re­care in­de­cență în a ce­le­bra ast­fel o des­co­pe­rire care se pune mai în­tâi în slujba ce­lei mai for­mi­da­bile fu­rii de dis­tru­gere de care omul a dat do­vadă“³Edi­to­ri­a­lul lui Ca­mus a fost pu­bli­cat în „prima pa­gi­nă“ a zia­ru­lui Combat la doar două zile după bom­bar­dament și îna­inte de cel de la Na­ga­sa­ki. El oferă exact con­tra­pon­de­rea re­ac­ției unei mari părți a pre­sei, pre­cum Le Monde care ti­tra în ace­eași zi des­pre „O re­vo­lu­ție ști­in­ți­fi­că“. Mer­gând îm­po­triva en­tu­zi­as­me­lor epo­cii, Ca­mus se im­pune ca una din­tre cele mai prompte și mai lu­cide in­te­li­gențe în mo­men­tul ad­ve­ni­rii erei nu­clea­re.. Hara nu fi­lo­zo­fe­a­ză, el ara­tă; și ceea ce arată este toc­mai această „fu­rie de dis­tru­gere“ în­fiptă ca o lamă în car­nea în­săși a oa­me­ni­lor.

Câteva flori pe cel mai vast dintre morminte

Po­ves­ti­rea cen­tra­lă, Flori de vară, se des­chide asu­pra unui do­liu in­tim: „Am ie­șit în oraș și am cum­pă­rat flo­ri, căci ho­tă­râ­sem să merg la mor­mân­tul so­ției mele“. Pen­tru Ha­ra, sfâr­și­tul lu­mii în­ce­puse deja cu un an îna­in­te. Își pier­duse so­ția, Sa­dae — per­soana cea mai dragă ini­mii sale — și, odată cu ea, cele mai pure desfă­tări ale aces­tei vieți. Ca­tas­trofa din 6 au­gust 1945 nu este deci o rup­tură ivită din ne­ant, ci am­pli­fi­ca­rea mons­tru­oasă a unei drame per­so­na­le, care se ames­tecă cu cea, co­lec­ti­vă, a vic­ti­me­lor bom­bei ato­mice și ajunge să de­vină pa­ra­do­xal o ra­țiune de a fi, o ur­gență de a spu­ne. „„Tre­buie să las toate as­tea în scris“, mi-am spus în si­nea mea“, dân­du-și cu­ra­jul să tră­i­ască încă câ­țiva ani. Scri­e­rea sa nu mai este doar un la­mento în mij­lo­cul ru­i­ne­lor; ea se trans­formă în­tr-un me­mo­rial al Hi­ros­hi­mei, câ­teva flori de­puse pen­tru eter­ni­tate pe cel mai vast din­tre mor­min­te; în­tr-un act de re­zis­tență de ase­me­nea îm­po­triva tă­ce­ri­lor, fie ele im­puse de cen­zura for­țe­lor de ocu­pa­ție ame­ri­cane⁴După ca­pi­tu­la­rea din 1945, au­to­ri­tă­țile de ocu­pa­ție ame­ri­cane au in­sti­tuit un Press Code care a in­ter­zis timp de mai mulți ani di­fu­za­rea in­for­ma­ți­i­lor și măr­tu­ri­i­lor prea crude des­pre efec­tele bom­bar­damen­te­lor, în­târ­zi­ind ast­fel pu­bli­ca­rea nu­me­roa­se­lor ope­re, in­clu­siv cele ale lui Ha­ra. „A su­feri în tă­ce­re, deci“, re­zumă psi­ho­lo­aga Na­yla Chi­d­iac în lu­cra­rea sa L’Écri­ture qui gu­érit (Scri­e­rea care vin­decă), care con­sa­cră un în­treg ca­pi­tol lui Ha­ra., sau năs­cute din dis­cri­mi­na­rea față de „a­to­mi­zați“ (hibakusha), ale că­ror stig­mate ge­ne­rau frică și res­pin­ge­re.

Tăcerea morților, tăcerea lui Dumnezeu

Dar această mi­siune care îl ți­nea în viață a sfâr­șit prin a-l zdrobi. În 1951, el sem­ne­ază un cu­vânt de adio, bân­tuit de spec­trul unei noi Hi­ros­hime odată cu de­clan­șa­rea răz­bo­i­u­lui din Co­re­ea: „Este tim­pul acum pen­tru mine să dis­par în in­vi­zi­bil, în eter­ni­ta­tea de din­colo“. Pu­țin du­pă, se aruncă sub un tren. Ges­tul său ul­tim, cum va scrie la­u­re­a­tul No­bel Ôé Ken­za­bu­rô, a fost un ul­tim stri­găt de pro­test „îm­po­triva pros­tiei oarbe a ge­nu­lui uman“.

Când vo­cile mar­to­ri­lor tac, me­mo­ria se re­fu­gi­ază în obiec­tele pe care crima le-a lă­sat în ur­mă. De­ce­nii mai târ­ziu, cu această me­mo­rie ma­te­rială se con­fruntă pre­o­tul Mi­chel Qu­o­ist în tim­pul vi­zi­tei sale la mu­zeul bom­bei ato­mi­ce. El este iz­bit de vi­ziu­nea „cea­sor­ni­ce­lor, pen­du­le­lor, deș­tep­tă­toa­re­lor“, acele lor pen­tru tot­dea­una în­ghe­țate la 8:15: „Tim­pul este sus­pen­dat“. Această ima­gine im­pre­sio­nantă este poate cea mai justă me­ta­foră a efor­tu­lui lui Hara de a cris­ta­liza clipa fa­ti­di­că. Ace­eași ima­gine îi va in­spira lui Qu­o­ist un poem la­pi­dar în per­fectă re­zo­nanță cu Hi­ros­hi­ma: flori de vară:

„Po­por în­tre­rupt, șters
/ praf
/ um­bră
/ noapte
/ ne­ant
Tă­ce­rea mor­ți­lor
Tă­ce­rea lui Dum­ne­zeu

De ce tă­ceți, mor­ți­lor? Vreau să aud vo­cea voas­tră!
Strigați!
Urlați!
Spu­ne­ți-ne că e ne­drept!
Spu­ne­ți-ne că sun­tem ne­bu­ni! […]
ESTE NOAPTE PESTE HI­ROS­HIMA“

Qu­o­ist, Mi­chel, À cœur ou­vert (Cu inima des­chisă), Pa­ris: Les Édi­tions ou­vri­ères, 1981.

Pentru a merge mai departe

În jurul lui Hiroshima: flori de vară

Citate

„Pe țărm, pe ta­lu­zul de de­a­su­pra țăr­mu­lui, pre­tu­tin­deni ace­iași băr­bați și ace­leași fe­mei, ale că­ror um­bre se re­flec­tau în apă. Dar ce băr­bați, ce fe­mei…! Era aproape im­po­si­bil să re­cu­noști un băr­bat de o fe­meie atât de um­fla­te, în­creţite erau chi­pu­ri­le. Ochii sub­ți­ați ca niște fi­re, bu­ze­le, ade­vă­rate răni in­fla­ma­te, tru­pul su­fe­rind din toate păr­ți­le, goi, toți res­pi­rau cu o res­pi­ra­ție de in­sec­tă, în­tinși pe pământ, mu­ri­bu­nzi. Pe mă­sură ce îna­in­tam, ce tre­ceam pe lângă ei, acești oa­meni cu as­pect in­ex­pli­ca­bil cer­șeau cu o voce mică și dul­ce: „A­pă, vă rog, apă…““

Ha­ra, Ta­mi­ki, Hi­ros­hima : fle­urs d’été : récits (Hi­ros­hi­ma: flori de va­ră: po­ves­tiri), trad. din ja­po­neză de Bri­gitte Al­li­o­ux, Ka­rine Ches­neau și Ro­se-Ma­rie Ma­ki­no-Fa­yol­le, Ar­les: Ac­tes Sud, col. „Ba­be­l“, 2007.

Descărcări

Înregistrări sonore

• Mi­chel Po­ma­rède și Gil­les Mar­di­ros­sian des­pre Hi­ros­hima : fle­urs d’été (Hi­ros­hi­ma: flori de vară). (France Cul­tu­re).

Bibliografie

• Ca­mus, Al­bert, À Com­bat : édi­to­ri­aux et ar­ti­cles, 1944-1947 (La Com­bat: edi­to­ri­ale și ar­ti­co­le, 1944-1947), Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­lio. Es­sai­s“, 2013.
• Chi­d­iac, Na­y­la, L’Écri­ture qui gu­érit : trau­ma­tis­mes de gu­erre et lit­téra­ture (Scri­e­rea care vin­de­că: traume de răz­boi și li­te­ra­tură), Pa­ris: O. Ja­cob, 2025.
• Fo­rest, Phi­lippe, „Qu­el­ques fle­urs pour Hara Ta­mi­ki“ („Câ­teva flori pen­tru Hara Ta­mi­ki“) în La Beauté du con­tre­sens : et au­tres es­sais sur la lit­téra­ture ja­po­naise (Fru­mu­se­țea con­tra­sen­su­lui: și alte ese­uri des­pre li­te­ra­tura ja­po­neză), Nan­tes: C. De­faut, col. „Al­laphbe­d“, 2005.
• Gu­il­lain, Ro­bert, „En­tre­tien avec le maire de Hi­ros­hi­ma“ („In­ter­viu cu pri­ma­rul Hi­ros­hi­mei­“), France-Asie, vol. 5, nr. 53, 1950, p. 295-297.
• Gu­il­lain, Ro­bert, Le Ja­pon en gu­erre : de Pe­arl Har­bor à Hi­ros­hima (Ja­po­nia în răz­boi: de la Pe­arl Har­bor la Hi­ros­hima), Pa­ris: Sto­ck, 1979.
• Luc­ken, Mi­cha­el, Les Ja­po­nais et la Gu­erre : 1937-1952 (Ja­po­ne­zii și răz­bo­i­ul: 1937-1952), Pa­ris: Fa­yard, 2013.
• Luc­ken, Mi­cha­el, „Les montres brisées : réfle­xion sur le temps d’a­près-gu­er­re“ („Cea­su­rile spar­te: re­flec­ție asu­pra tim­pu­lui de după răz­bo­i“), Ebisu : étu­des ja­po­nai­ses, nr. 32, 2004, p. 125-153. (Per­sée).
• Nis­hi­ka­wa, Na­gao, Le Ro­man ja­po­nais de­puis 1945 (Ro­ma­nul ja­po­nez din 1945), Pa­ris: Pres­ses uni­ver­si­tai­res de Fran­ce, col. „Écri­tu­re“, 1988.
• Ôé, Ken­za­bu­rô, Moi, d’un Ja­pon am­bigu (Eu, din­tr-o Ja­po­nie am­bi­guă), trad. din ja­po­neză de René de Cec­catty și Ryôji Na­ka­mu­ra, Pa­ris: Gal­li­mard, 2001.
• Ôé, Ken­za­bu­rô, No­tes de Hi­ros­hima (Note din Hi­ros­hima), trad. din ja­po­neză de Do­mi­ni­que Pal­mé, Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Ar­ca­des“, 1996.
• Pin­gu­et, Cathe­ri­ne, „“Lit­téra­ture de la bom­be“ : si­len­ces et dé­nis — Hi­ros­hi­ma-Na­ga­sa­ki“ („„Li­te­ra­tura bom­bei“: tă­ceri și ne­gări — Hi­ros­hi­ma-Na­ga­sa­ki“), Chimères, vol. 62, nr. 3, 2006, p. 89-118. (Re­vista Chimères).
• Qu­o­ist, Mi­chel, À cœur ou­vert (Cu inima des­chisă), Pa­ris: Les Édi­tions ou­vri­ères, 1981.