Orele de trândăvie : Plimbare filosofică cu călugărul Kenkô

Tra­dus din fran­ceză

Ne­ste­mată a li­te­ra­tu­rii de er­mi­taj, Orele de trân­dă­vie (Tsurezure-gusa)¹Forme res­pin­se:
Ca­hier des he­u­res oi­si­ves (Ca­ie­tul ore­lor de trân­dă­vie).
Va­ri­étés sur des mo­ments d’en­nui (Va­ri­a­tiuni pe mo­mente de plic­ti­seală).
Va­ri­étés sur des mo­ments de désœu­vre­ment (Va­ri­a­tiuni pe mo­mente de trân­dă­vie).
Réfle­xions li­bres (Re­flec­ții li­bere).
Écrit dans des mo­ments d’en­nui (Scris în mo­mente de plic­ti­seală).
Pro­pos des mo­ments per­dus (Vorbe din clipe pier­dute).
Les Her­bes de l’en­nui (Ier­bu­rile plic­ti­se­lii).
Les Di­vers Mo­ments de lo­i­sirs (Di­ver­sele mo­mente de ră­gaz).
Tso­u­rézo­uré Go­uça.
Tsure-dzure-gusa.
Tsouré-dzouré-gousa. sunt o in­vi­ta­ție atem­po­rală de a sur­prinde fru­mu­se­țea fu­gară a lu­mii îna­inte ca să se usuce „roua din câm­pi­ile Adashi“ și să se ri­si­pe­ască „fu­mu­rile mun­te­lui To­ribe“ (cap. VII)²Si­tu­ate la nor­d-vest de Kyo­to, câm­pi­ile Adashi ser­veau odi­ni­oară drept vast ci­mi­tir unde tru­pu­rile erau aban­do­nate ele­men­te­lor. Mun­tele To­ri­be, si­tuat la su­d-est, era la rân­dul său lo­cul in­ci­ne­ră­ri­lor.. Au­to­rul, Urabe Kenkô sau că­lu­gă­rul Kenkô (1283-1350)³Forme res­pin­se:
Urabe Ka­neyoshi.
Yos­hida Ka­neyoshi.
Yos­hida Ken­kô.
Yos­hida Ken­nkô.
sta­re­țul Ken­ko.
bon­zul Ken­kô.
re­ve­ren­dul Ken­kō.
Kenkō cel hōshi.
Ken­nkô hôshi.
Kenkō-bōshi.
Kenkô bôci., nu a fost nici un as­cet în­ver­șu­nat, nici mă­car un de­vo­tat în sen­sul strict al ter­me­nu­lui. Ofi­țer al găr­zii, în­săr­ci­nat să-l în­so­țe­ască pe îm­pă­ra­tul Go-U­da, a ales să îm­bră­ți­șeze viața re­li­gi­oasă abia la moar­tea pro­tec­to­ru­lui său și a fă­cu­t-o pen­tru a-și ob­serva con­tem­po­ra­nii din um­bră. În­tr-o epocă în care „bru­tele din Kantô“, mi­li­tari fără cul­tu­ră, afli­geau cur­tea cu un „mod de viață în­de­păr­tat de orice uma­ni­ta­te, mai apro­piat de cel al fi­a­re­lor“ (cap. LXXX), Kenkô a știut să păs­treze esen­ți­a­lul: gus­tul an­tic.

„Kenkô […] este un cla­sic în­târ­zi­at. […] ese­u­rile sale sea­mănă cu con­ver­sa­ția po­li­ti­coasă a unui om de lume și au acel aer de sim­pli­tate și acea dez­in­vol­tură a ex­pre­siei care sunt în re­a­li­tate ro­dul unei arte de­să­vâr­și­te.

Nu se poate face o ale­gere mai bună pen­tru a în­cepe stu­diul ve­chii li­te­ra­turi ja­po­neze de­cât cea a Ore­lor de trân­dă­vie (Les He­u­res oi­si­ves).“

As­ton, Wil­liam Ge­or­ge. Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză), trad. din en­gleză de Henry Du­ran­d-Da­vray. Pa­ris: A. Co­lin, col. „His­to­ires des lit­téra­tu­res“, 1902. (Bi­bli­othèque na­tio­nale de France (BnF)).

Exa­minând această operă bo­gată în con­fi­den­țe, se de­slu­șesc la Kenkô două per­so­na­li­tăți con­tras­tan­te: aris­to­cra­tul și că­lu­gă­rul. El pro­po­vă­du­ieș­te, de­si­gur, de­ta­șa­rea bu­dis­tă, dar măr­tu­ri­sește că „omul care n-ar avea gus­tul vie­ții amo­roase“ ar se­măna cu o „cupă de cris­tal că­reia i-ar lipsi fun­dul“ (cap. III). Cri­tică ata­șa­men­tul față de bu­nu­rile ma­te­ri­a­le, dar simte „me­reu o bă­taie de inimă“ (cap. VI­II) amin­tin­du-și de­co­ru­rile pa­la­tu­lui, ac­ce­so­ri­ile cos­tu­me­lor sau splen­doa­rea ce­re­mo­n­i­i­lor. Bi­ciu­iește be­ția gro­so­la­nă, dar ad­mite că un pa­har de saké îm­păr­țit în­tre „pri­e­teni apro­pi­ați în ju­rul fo­cu­lui“ (cap. CLXXV), în­tr-o noapte de nin­soa­re, este una din­tre far­me­cele exis­ten­ței. Aceste două fa­țete ale ca­rac­te­ru­lui său se îm­bină pen­tru a „forma un tip de bu­r­lac [cu ade­vă­rat] sim­pa­tic, care de­vine și mai sim­pa­tic când me­di­tezi pe în­de­lete la gân­du­rile și sfa­tu­ri­le, de o în­țe­lep­ciune atât de in­ti­mă, care um­plu cea mai mare parte a scri­e­rii sale“, ex­plică Mi­chel Re­von. Îl con­si­der cel mai mare mo­ra­list, spi­ri­tul cel mai ar­mo­nios și cel mai pur al Ja­po­ni­ei.

Esența zuihitsu-ului: A urma capriciul penelului

„Zuihitsu, «în cur­sul pe­ne­lu­lui» […]. Bon­zul Kenkô a com­pus cea mai fru­moasă carte din acest gen. Este ma­es­trul meu. Am mers la Kyoto să plâng pe lo­cul unde a tră­it. Un bonz m-a con­dus aco­lo. […] «S­ta­re­țul Ken­kô», mi-a spus el […], «[flo­ri­le] care sunt aici sunt el!» Ja­po­ne­zii sunt pre­cum ano­tim­pu­ri­le; to­tul re­vine […] cu ei. Noi sun­tem pre­cum is­to­ria; to­tul moare cu noi.“

Quig­nard, Pas­cal. Pe­tits Trai­tés (Mici tra­tate). Pa­ris: Ma­e­ght, 1990; re­ed. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­li­o“, 1997.

Orele de trân­dă­vie apar­țin aces­tui gen li­te­rar atât de par­ti­cu­lar, zuihitsu („în fi­rul pe­ne­lu­lui“)⁴Forme res­pin­se:
„Lit­téra­ture im­pres­sion­nis­te“ („Li­te­ra­tură im­pre­si­o­nis­tă“).
„Sui­vant le pin­ceau“ („Ur­mând pe­ne­lul“).
„Sui­vant le ca­price du pin­ceau“ („Ur­mând ca­pri­ciul pe­ne­lu­lui­“).
„Écrits au fil du pin­ceau“ („S­cri­eri în fi­rul pe­ne­lu­lui­“).
„Mélan­ges“ („A­mes­te­cu­ri­“).
„Es­sais“ („E­se­u­ri­“).
„Es­sai au fil du pin­ceau“ („E­seu în fi­rul pe­ne­lu­lui­“).
„Es­sai au fil de la plu­me“ („E­seu în fi­rul con­de­iu­lui­“).
„No­tes pri­ses au co­u­rant de la plu­me“ („­Note lu­ate în cur­sul con­de­iu­lui­“).
„Au co­u­rant du pin­ceau“ („În cur­sul pe­ne­lu­lui­“).
„En lai­s­sant al­ler son pin­ceau“ („Lă­sân­du-și pe­ne­lul să me­ar­gă­“).
„Au gré du pin­ceau“ („­După bu­nul plac al pe­ne­lu­lui­“).
Zouï-hitsou., în care ja­po­ne­zii în­ca­dre­ază și Eseurile lui Montaig­ne. Și această apro­pi­ere în­tre Kenkô și gen­ti­lo­mul nos­tru fran­cez, deși con­ven­țio­na­lă, nu e mai pu­țin jus­tă. Re­gă­sim la unul și la ce­lă­lalt acest gust si­gur și de­li­cat, această me­lan­co­lie care nu e nici­o­dată dis­pe­ra­re, acest en­tu­zi­asm cu to­tul uma­nist nu atât pen­tru An­ti­chi­tate cât pen­tru vir­tu­tea an­ti­că, această vo­in­ță, în fi­ne, de a se picta pe sine pic­tân­du-i pe al­ții. Niciun plan re­gu­lat, niciun sis­tem pen­tru a în­grădi spi­ri­tul; ni­mic alt­ceva de­cât ca­pri­ciul pe­ne­lu­lui, din care iz­vo­răște un „tal­meș-bal­meș de re­flec­ții, anec­dote și ma­xime arun­cate claie peste gră­madă pe hâr­tie, timp de [mai mul­ți] ani, în ju­rul anu­lui 1335“, o gră­dină de im­pre­sii unde iarba săl­ba­tică stă ală­turi de floa­rea ra­ră. In­ci­pi­tul, ce­le­bru, dă to­nul aces­tei plim­bări in­te­lec­tu­a­le:

„După bu­nul plac al ore­lor mele de trân­dă­vie (Tsu­re­zure naru mama ni), din zori pâ­nă-n sea­ră, în fața pu­pi­tru­lui, no­tez fără un scop pre­cis flea­cu­rile al că­ror re­flex fu­gi­tiv îmi tra­ver­sează min­tea. Ciu­date di­va­ga­ții!“

Ura­be, Ken­kô. Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) (Tsurezure-gusa), trad. din ja­po­neză de Char­les Gros­bois și To­miko Yos­hi­da. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­nai­se“, 1987; re­ed. par­ți­ală sub ti­tlul Ca­hi­ers de l’er­mi­tage (Ca­ie­tele er­mi­ta­ju­lui) (pref. Zéno Bia­nu), Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­lio Sa­ges­ses“, 2022.

Poetica neterminatului

În inima Ore­lor de trân­dă­vie bate sen­ti­men­tul sfâși­e­tor al efe­me­ru­lui. Pen­tru omul mo­dern, tre­ce­rea tim­pu­lui es­te, cel mai ade­sea, sursă de an­goa­să; pen­tru Ken­kô, ea este în­săși con­di­ția fru­mu­se­ții. „Im­per­ma­nența sa face pre­țul aces­tei lumi“ (cap. VII), scrie el. Dacă exis­tența noas­tră ar fi veș­ni­că, po­e­zia lu­mii s-ar ri­sipi pe da­tă. Din această fi­lo­so­fie a pre­ca­ri­tă­ții de­curge o es­te­tică cu to­tul ja­po­ne­ză, cea a ne­ter­mi­na­tu­lui, care pre­feră ple­ni­tu­di­nii lu­nii stră­lu­ci­rea voa­lată a unui as­tru în de­clin; și flo­rii în­flo­ri­te, pe­ta­lele pe care vân­tul le poartă în gra­bă, în ciuda noas­tră:

„Ori­care ar fi obiec­tul, per­fec­țiu­nea sa este un de­fect. Lă­sați lu­cru­rile ne­ter­mi­na­te, așa cum sunt, fără a le fi­ni­sa: voi găsi în ele in­te­res și mă voi simți în lar­gul meu. Mi s-a spus: când se con­stru­iește o lo­cu­ință im­pe­ri­a­lă, este obi­ce­iul să se lase un loc ne­ter­mi­nat.“

Ura­be, Ken­kô. Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) (Tsurezure-gusa), trad. din ja­po­neză de Char­les Gros­bois și To­miko Yos­hi­da. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­nai­se“, 1987; re­ed. par­ți­ală sub ti­tlul Ca­hi­ers de l’er­mi­tage (Ca­ie­tele er­mi­ta­ju­lui) (pref. Zéno Bia­nu), Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­lio Sa­ges­ses“, 2022.

În­vă­țân­du-ne că „re­gre­tul că­de­rii pe­ta­le­lor și al de­cli­nu­lui lu­nii“ (cap. CXXXVII) este mai emo­țio­nant de­cât elo­giul de­pli­nei lor în­flo­ri­ri, Kenkô nu ne oferă doar o lec­ție de po­e­ti­că; ne ofe­ră, mai mult de­cât atât, o con­so­la­re.

Pentru a merge mai departe

În jurul operei Orele de trândăvie (Les Heures oisives)

Citate

„世の人の心まどはすこと色欲にはしかず。人の心はおろかなるものかな。にほひなどはかりのものなるに、しばらく衣裳にたきものすと知りながら、えならぬにほひには心ときめきするものなり。久米の仙人の、物洗ふ女のはぎの白きを見て通を失ひけむは、まことに手あしはだへなどのきよらに肥えあぶらつきたらむは、外の色ならねばさもあらむかし。“

徒然草 (國文大觀) pe Wi­ki­so­urce 日本語, [on­li­ne], con­sul­tat la 4 de­cem­brie 2025.

„Ni­mic mai rău pen­tru a ră­tăci inima oa­me­ni­lor de­cât do­rin­țele sen­zu­a­le. Inimă ome­ne­as­că: ce lu­cru ne­bu­ne­sc!

Ia­tă! Un par­fum, e lu­cru tre­că­tor, dar deși știm că par­fu­mul tămâiei pe un cos­tum nu du­re­ază de­cât o cli­pă, avem me­reu o bă­taie de inimă când mi­ro­sim o aromă mi­nu­na­tă. Ce se po­ves­tește des­pre si­has­trul din Kume⁵Si­has­trul din Kume (Kume no sen­nin) do­bân­di­se, prin pu­ri­ta­tea sa, pu­te­rea de a că­lări no­rii. Dar în­tr-o zi, planând de­a­su­pra râu­lui Yos­hi­no, a fost atât de tul­bu­rat de pi­cioa­rele unei spă­lă­to­rese dră­gă­lașe și su­mar îm­bră­ca­te, în­cât acest gând pro­fan pe care și-l în­gă­dui îl făcu deo­dată să cadă din înăl­țimi. care și-a pier­dut pu­te­rea ma­gică la ve­de­rea al­bu­lui pi­cioa­re­lor unei spă­lă­to­rese mi se pare cu to­tul nor­mal, căci o pie­le, brațe și pi­cioare cu forme pline sunt re­a­li­tăți cu ade­vă­rat pu­ter­ni­ce.“

Ura­be, Ken­kô. Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) (Tsurezure-gusa), trad. din ja­po­neză de Char­les Gros­bois și To­miko Yos­hi­da. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Con­nai­s­sance de l’O­rient. Série ja­po­nai­se“, 1987; re­ed. par­ți­ală sub ti­tlul Ca­hi­ers de l’er­mi­tage (Ca­ie­tele er­mi­ta­ju­lui) (pref. Zéno Bia­nu), Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­lio Sa­ges­ses“, 2022.

„Ni­mic nu ră­tă­cește inima oa­me­ni­lor din această lume atât cât pa­siu­nea tru­pe­as­că. Inima omu­lui este ri­di­colă din această pri­ci­nă. Deși știm că par­fu­mul nu este de­cât un lu­cru îm­pru­mu­tat, o tămâie cu care s-au im­preg­nat veș­min­tele pen­tru un timp foarte scurt, to­tuși inima bate mai tare când sim­țim mi­ro­sul de­li­cios. Si­has­trul din Ko­u­mé, vă­zând pi­cio­rul alb al unei fe­mei care spăla ru­fe­le, și-a pier­dut pu­te­rea su­pra­na­tu­ra­lă; și aceasta se în­țe­le­ge, căci în­fă­ți­șa­rea ele­gantă și rot­un­jită a bra­țe­lor, pi­cioa­re­lor și pie­lii nu este o ca­li­tate stră­i­nă.“

Re­von, Mi­chel. An­tho­lo­gie de la lit­téra­ture ja­po­naise : des ori­gi­nes au 20^e si­ècle (An­to­lo­gie a li­te­ra­tu­rii ja­po­ne­ze: de la ori­gini până în se­co­lul al XX-lea). Pa­ris: De­la­gra­ve, col. „Pal­la­s“, 1910.

„Ni­mic nu ne ră­tă­cește atât cât pa­siu­nea se­xu­a­lă. Omul este ri­di­col în această pri­vin­ță; dar ini­mile noas­tre bat mai tare când ne ajunge mi­ro­sul dulce al par­fu­mu­lui. Un si­has­tru pe nume Ko­umé și-a pier­dut ști­ința su­pra­na­tu­rală vă­zând pi­cioa­rele albe ale unei fe­mei care spă­la. Se poate con­cepe că până și un si­has­tru poate fi se­dus de pi­cioa­rele fru­moase și pline ale unei fe­mei.“

Is­hi­ka­wa, Ta­késhi. Étude sur la lit­téra­ture im­pres­sion­niste au Ja­pon (Stu­diu asu­pra li­te­ra­tu­rii im­pre­si­o­niste din Ja­po­nia). Teză pen­tru doc­to­ra­tul Uni­ver­si­tă­ții din Pa­ris. Pa­ris: A. Pe­do­ne, 1909.

Descărcări

Opere tipărite

• Tra­du­cere par­ți­ală a Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) de Mi­chel Re­von (1910). (Bi­bli­othèque na­tio­nale de France (BnF)).
• Tra­du­cere par­ți­ală a Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) de Mi­chel Re­von (1918). (Go­o­gle Li­vres).
• Tra­du­cere par­ți­ală a Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) de Mi­chel Re­von (1923). (Go­o­gle Li­vres).
• Tra­du­cere par­ți­ală a Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) de Mi­chel Re­von (1928). (Go­o­gle Li­vres).
• Tra­du­cere par­ți­ală a Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) de Ta­késhi Is­hi­kawa (1909). (Go­o­gle Li­vres).
• Tra­du­cere par­ți­ală a Les He­u­res oi­si­ves (Orele de trân­dă­vie) de Ta­késhi Is­hi­kawa (1910). (Go­o­gle Li­vres).

Bibliografie

• As­ton, Wil­liam Ge­or­ge. Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză), trad. din en­gleză de Henry Du­ran­d-Da­vray. Pa­ris: A. Co­lin, col. „His­to­ires des lit­téra­tu­res“, 1902. (Bi­bli­othèque na­tio­nale de France (BnF)).
• Quig­nard, Pas­cal. Pe­tits Trai­tés (Mici tra­tate). Pa­ris: Ma­e­ght, 1990; re­ed. Pa­ris: Gal­li­mard, col. „Fo­li­o“, 1997.
• Si­effert, René. La Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză). Pa­ris: Pu­bli­ca­tions orien­ta­lis­tes de Fran­ce, col. „Lan­gues et ci­vi­li­sa­tions. Lit­téra­tu­re“, 1973.
• Stru­ve, Da­niel și Tschu­din, Je­an-Jac­qu­es. La Lit­téra­ture ja­po­naise (Li­te­ra­tura ja­po­neză). Pa­ris: Pres­ses uni­ver­si­tai­res de Fran­ce, col. „Que sai­s-je?“, 2008.