Mappemonde mettant en évidence la Roumanie et l’Italie.

Tristele și Ponticele, sau Roma pe malul Mării Negre

Tra­dus din fran­ceză

A fost oda­tă, sub domnia lui Au­gus­tus, un om care pu­tea să se cre­adă îm­pli­nit: Pu­blius Ovi­dius Naso, zis Ovi­diu. Poet la modă în fru­mo­sul se­col al po­e­ziei la­ti­ne, lu­sor amo­rum (cân­tă­reț al iu­bi­ri­lo­r), pana sa glu­meață cu­ce­rise Roma și ușu­rința sa de a face ver­suri ți­nea de mi­ra­col: «în­cer­cam să scriu în pro­ză, dar cu­vin­tele ve­neau să se așeze atât de exact la mă­su­ră, în­cât ceea ce scriam erau ver­suri». Ave­re, naș­te­re, pri­e­teni iluș­tri, o casă ală­tu­rată Ca­pi­to­li­u­lui, ni­mic nu-i lip­sea aces­tui ca­va­ler ro­man care se bu­cura de o viață mai si­gură și mai con­for­ta­bilă ca nici­o­da­tă.

To­tuși, în­tr-o di­mi­neață a anu­lui 8 din era noas­tră, când Roma s-a tre­zit, o veste si­nis­tră a stră­bă­tut stră­zi­le: co­pi­lul iu­bit al mu­ze­lor, pe atunci cin­ca­ge­nar, toc­mai ple­case sub es­cortă im­pe­ri­a­lă. Nu pen­tru o re­tra­gere au­rită pe vreo țăr­muri cle­men­te, ci pen­tru o relegatio (do­mi­ci­liu for­țat)1Relegatio (do­mi­ci­liul for­ța­t), deși se­mă­nând cu exilium (e­xi­lul), se dis­tin­gea ju­ri­dic: nu an­trena nici pier­de­rea ce­tă­țe­ni­ei, nici con­fis­ca­rea bu­nu­ri­lor. Ovi­diu, că­ruia i se fă­cuse gra­ție pe aceste două ca­pe­te, avea grijă să pre­ci­zeze că prin abuz con­tem­po­ra­nii săi îl ca­li­fi­cau drept exi­lat: quippe re­le­ga­tus, non exul, di­cor in illo (nu se spune că sunt exi­lat, ci doar re­le­ga­t). Dar la ce bun să ob­ser­văm o dis­tinc­ție pe care nu o fă­cea de­cât din punct de onoa­re? El în­suși s-a eli­be­rat de ea: a pa­tria fugi vic­tus et exul ego (eu în­vins și fu­gar, mă văd exi­lat din pa­tria me­a); exul eram (e­ram în exi­l). la To­mis2Ac­tu­ala Con­stanța în Ro­mâ­nia., târg gla­cial la ex­trema li­mită a im­pe­ri­u­lui, pe ma­lu­rile ne­os­pi­ta­li­ere ale Mă­rii Ne­gre.3Sa­lu­tând o ul­timă dată Ca­pi­to­li­ul, exi­la­tul a ros­tit aceste adi­o-uri pe care Go­ethe le va face ale sale în mo­men­tul pro­priei ple­cări din Ora­șul etern: «Mari Zei care lo­cu­iți acest tem­plu au­gust atât de aproape de casa mea, și pe care ochii mei de acum îna­inte nu-l vor mai ve­dea; […] voi pe care tre­buie să vă pă­ră­sesc, […] des­căr­ca­ți-mă, vă im­plor, de ura Ce­za­ru­lui; aceasta este sin­gura gra­ție pe care v-o cer ple­când. Spu­neți aces­tui om di­vin ce eroare m-a se­dus, și fa­ceți-l să cu­noască că vina mea nu a fost nici­o­dată o crimă».

Misterul disgrației

Care a fost ca­uza aces­tei relegatio fără ju­de­ca­tă, doar prin vo­ința lui Au­gus­tus, și ce mo­tiv a avut acest prinț să pri­veze Roma și cur­tea sa de un poet atât de mare pen­tru a-l con­fina la ge­ți? Iată ce nu știm și ce nu vom ști nici­o­da­tă. Ovi­diu evocă un car­men et er­ror (un poem și o im­pru­den­ță), mur­mu­rând enig­ma­tic:

«Ah! de ce am vă­zut ceea ce nu tre­buia să văd? De ce ochii mei au de­ve­nit vi­no­va­ți? De ce, în sfâr­șit, prin im­pru­dența mea, am cu­nos­cut ceea ce nu tre­buia nici­o­dată să cu­nosc?»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

Dacă Arta de a iubi, pu­bli­cată cu un de­ce­niu mai de­vre­me, a fost carmen sau pre­tex­tul ofi­ci­al, error sau vina ade­vă­rată rămâne o enigmă pe­ce­tlu­ită în mor­mân­tul po­e­tu­lui:

«Crima lui Ovi­diu era in­con­tes­ta­bil că a vă­zut ceva ru­și­nos în fa­mi­lia lui Oc­ta­vian […]. În­vă­ța­ții nu au de­cis dacă l-a vă­zut pe Au­gus­tus cu un tâ­năr bă­iat […]; sau dacă a vă­zut vreun scu­tier în­tre bra­țele îm­pă­ră­te­sei Li­via, pe care acest Au­gus­tus o lu­ase de so­ție în­săr­ci­nată de al­tul; sau dacă l-a vă­zut pe acest îm­pă­rat Au­gus­tus ocu­pat cu fiica sau ne­poata sa; sau, în sfâr­șit, dacă l-a vă­zut pe acest îm­pă­rat Au­gus­tus fă­când ceva mai rău, torva tu­en­ti­bus hir­cis [sub pri­vi­rile po­so­mo­râte ale ța­pi­lo­r].»

Vol­tai­re. Œu­vres com­plètes de Vol­tai­re, vol. 45B, […] D’O­vi­de, de So­crate […] (Opere com­plete ale lui Vol­tai­re, vol. 45B, […] Des­pre Ovi­diu, des­pre So­crate […]). Ox­ford: Vol­taire Fo­un­da­tion, 2010.

Să ui­tăm deci ipo­te­zele la fel de nu­me­roase cât de ciu­date ale ce­lor care vor cu orice preț să ghi­cească o taină de două mi­le­nii. E su­fi­cient să știm că, în chi­nu­rile exi­lu­lui, în sus­pi­nele izo­lă­rii, Ovi­diu nu a gă­sit altă re­sursă de­cât po­e­zia sa, și că a fo­lo­si­t-o în în­tre­gime pen­tru a îm­blânzi un îm­pă­rat de la care își atra­sese ran­chiu­na. «Zeii se lasă une­ori în­du­ple­cați», își spu­nea el. De aici s-au năs­cut Tristele (Tristia)4Forme res­pin­se:
Cele Cinci Cărți ale Tris­te­lor.
Tris­tium li­bri qu­in­que (V).
De Tris­ti­bus li­bri qu­in­que (V). și Ponticele (Epis­tulæ ex Ponto)5Forme res­pin­se:
Scri­sori de la Pont.
Ele­gii scrise în pro­vin­cia Pont.
Cele Pa­tru Cărți de epis­tole scrise în pro­vin­cia Pont.
Pon­ticæ epis­tolæ.
De Ponto li­bri qua­tuor (IV)..

Cronica unei ierni eterne: Drama de la Tomis

Ele­gi­ile lui Ovi­diu din tim­pul exi­lu­lui sunt jur­na­lul unui om pier­dut de­parte de ai săi, de­parte de o ci­vi­li­za­ție al că­rei re­pre­zen­tant cel mai ama­bil fu­sese odi­ni­oa­ră; o lungă la­men­tare adre­sată so­ției sa­le, pri­e­te­ni­lor ră­mași la Roma și unei pu­teri im­pla­ca­bile de la care aș­teaptă în za­dar cle­men­ța. To­mi­sul se pre­zintă sub as­pec­tul unei «țări pline de amă­ră­ciune», me­reu bă­tută de vân­turi și de grin­dina unei ierni eter­ne, și unde vi­nul în­su­și, «pie­tri­fi­cat de frig», se în­gheață în gheață pe care tre­buie s-o tai cu se­cu­rea. Po­e­tul se simte acolo un străin ab­so­lut; un pri­zo­nier care dez­în­vață să vor­be­ască la­tină în mij­lo­cul cu­vin­te­lor bar­bare și al stri­gă­te­lor în­gro­zi­toare ale ge­ți­lor:

«ei vor­besc în­tre ei în­tr-o limbă care le este co­mu­nă; dar eu, nu pot să mă fac în­țe­les de­cât prin ges­turi și sem­ne; trec aici drept bar­bar, și [a­cești] geți im­per­ti­nenți râd de cu­vin­tele la­ti­ne.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

În fața adversității

De unde a scos Ovi­diu cu­ra­jul ne­ce­sar pen­tru a su­porta o ad­ver­si­tate atât de cru­dă? Din scris:

«[Dacă mă] în­tre­bați ce fac ai­ci, vă voi spune că mă ocup cu stu­dii des­tul de pu­țin utile în apa­ren­ță, și care to­tuși au uti­li­ta­tea lor pen­tru mi­ne; și chiar dacă nu ar servi de­cât să mă facă să uit ne­no­ro­ci­rile me­le, nu ar fi un avan­taj me­di­o­cru: prea fe­ri­cit da­că, cul­ti­vând un câmp atât de ste­ril, scot din el mă­car vreun fruct.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil, t. II, Élégies pon­ti­ques (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său, t. II, Ele­gii pon­tice), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­u­ry, 1726.

De alt­fel, fos­tul dandy ro­man nu a dis­pă­rut cu to­tul: ele­gan­ță, tră­să­turi că­u­ta­te, com­pa­ra­ții mai in­ge­ni­oase de­cât so­lide per­sis­tă, une­ori până la ex­ces. Qu­in­ti­lian îl ju­deca deja mai pu­țin pre­o­cu­pat de pro­pri­ile ne­no­ro­ci­ri, cât ama­tor in­ge­nii sui (în­dră­gos­tit de pro­priul său ge­niu). După Se­neca ta­tăl, Ovi­diu cu­noș­tea «ceea ce era exu­be­rant în ver­su­rile sale», dar se îm­păca cu as­ta: «Spu­nea că o fi­gură este une­ori fă­cută mult mai fru­moasă de un gră­unte de fru­mu­sețe». Această con­stanță de a da o anu­mită în­tor­să­tură gân­du­ri­lor sa­le, un anu­mit «gră­unte de fru­mu­sețe», în ma­nieră fran­ceză — «s-ar spune aproape că s-a năs­cut prin­tre noi», no­tează tra­du­că­to­rul Jean Ma­rin de Ker­vil­lars — este marca ul­timă a per­so­na­li­tă­ții sa­le, re­fu­zul măr­tu­ri­sit de a lăsa în­de­păr­ta­rea de ca­pi­tală să ani­hi­leze ar­tis­tul. Și după ce a des­cris atât de des această în­de­păr­tare ca pe un fel de moar­te, sfâr­șește prin a găsi Roma pe ma­lul Mă­rii Ne­gre, con­clu­zionând: «țara unde soarta m-a pla­sat tre­buie să-mi țină loc de Ro­ma. Muza mea ne­no­ro­cită se mul­țu­mește cu acest tea­tru […]: aceasta este buna plă­cere a unui Zeu pu­ter­nic.»6Mai re­sem­nat de­cât ho­tă­rât, nu a mers până acolo în­cât să in­scrip­țio­neze pe pra­gul ușii sa­le, cum va face Hu­go, EXI­LIUM VITA EST (E­XI­LUL ESTE VIAȚA sau VIAȚA ESTE UN EXI­L).

Pentru a merge mai departe

În jurul Ponticelor

Citate

«Cer­nis ut in du­ris — et quid bove fir­mi­us? — ar­vis
For­tia ta­u­ro­rum cor­pora fran­gat opus.
Quæ nu­m­quam va­cuo so­lita est ces­sare no­vali
Fruc­ti­bus ad­si­duis lassa se­ne­scit hu­mus.
Oc­ci­det, ad circi si quis cer­ta­mina sem­per
Non in­ter­mis­sis cur­si­bus ibit equus.
Firma sit illa li­cet, sol­ve­tur in æqu­ore na­vis
Quæ nu­m­quam li­qui­dis sicca ca­rebit aqu­is.
Me qu­o­que de­bi­li­tat se­ries in­mensa ma­lo­rum
Ante meum tem­pus co­git et esse se­nem.»

Epis­tulæ ex Ponto pe Wi­ki­so­urce la­ti­na, [on­li­ne], con­sul­tat la 2 no­iem­brie 2025.

«Vezi cum boii care au arat mult timp pămân­turi tari ce­de­ază în sfâr­șit unei munci atât de gre­le: to­tuși, ce este mai pu­ter­nic de­cât un bou? Un pământ care nu s-a odih­nit nici­o­dată se epu­i­ze­ază în sfâr­șit de atâta pur­tare an de an. Un cal pe care îl vei face să ser­ve­ască con­ti­nuu și fără ră­gaz în lup­tele cir­cu­lui va ceda în sfâr­șit în mij­lo­cul cur­sei sa­le. O co­ra­bie, ori­cât de bună ar fi, dacă este me­reu pe apă, se des­chide în sfâr­șit și se dis­truge de la si­ne. Tot ast­fel o lungă su­ită de rele mă epu­i­ze­a­ză, mă slă­bește și mă face să îm­bă­trâ­nesc îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil, t. II, Élégies pon­ti­ques (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său, t. II, Ele­gii pon­tice), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­u­ry, 1726.

«Vezi cum mun­cile grele ale câm­pu­ri­lor zdro­besc cor­pul ro­bust al bo­i­lor; și to­tuși, ce e mai pu­ter­nic de­cât bo­ul? Pămân­tul, al că­rui sân este me­reu ro­di­tor, se epu­i­ze­a­ză, obo­sit să pro­ducă fără în­ce­ta­re; va pie­ri, cur­si­e­rul pe care îl faci să lupte fără odihnă în lup­tele cir­cu­lui; și co­ra­bia ale că­rei la­turi me­reu umede nu se vor fi us­cat nici­o­dată pe mal, ori­cât de so­lidă ar fi de alt­fel, se va crăpa în mij­lo­cul va­lu­ri­lor. Tot așa, slă­bit și eu de o su­ită de rele in­fi­ni­te, mă simt îm­bă­trâ­nit îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes. […] Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques […] (Opere com­ple­te. […] Tris­te­le; Pon­ti­cele […]), trad. din la­tină de Char­les Ni­sard. Pa­ris: J.-J. Dub­o­chet et Cie, col. «Col­lec­tion des au­te­urs la­tin­s», 1838.

«Nu vezi cum mun­cile dure ale câm­pu­ri­lor uze­ază cor­pul pu­ter­nic al ta­u­ri­lor? Ce este to­tuși mai re­zis­tent de­cât un bou? Din lipsă de a gusta pe­ri­o­dic odihna ogo­ru­lui, pămân­tul obo­sit de re­col­tele con­ti­nue cu­noaște și el îm­bă­trâ­ni­rea. La fel, ca­lul va muri care va lua parte la toate com­pe­ti­ți­ile cir­cu­lui fără să omită vreo­dată o cur­să, și ori­cât de so­lid ar fi, nava se va des­chide în ma­re, dacă nu este nici­o­dată sus­trasă ele­men­tu­lui li­chid și pla­sată în cală us­ca­tă. Și eu, la fel, această suc­ce­siune in­fi­nită de rele mă uze­ază și face din mine un bă­trân îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­qu­es; Ibis; Le Noyer; Ha­li­eu­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­ce­le; Ibis; Nu­cul; Ha­li­eu­tice), trad. din la­tină de Émile Ri­pert. Pa­ris: Gar­nier frères, col. «Clas­si­ques Gar­ni­e­r», 1937.

«Vezi cum, în pămân­tu­rile di­fi­ci­le, munca do­bo­ară cor­pu­rile ro­buste ale ta­u­ri­lor — și ce este mai re­zis­tent de­cât un bou? Pămân­tul care nu a cu­nos­cut nici­o­dată odihna ogo­ru­lui îm­bă­trâ­neș­te, epu­i­zat de o pro­duc­ție ne­în­ce­ta­tă. Va mu­ri, ca­lul care va lua parte la toate com­pe­ti­ți­ile cir­cu­lui fără a omite o cur­să. Ori­cât de so­lidă ar fi, se va di­sloca în ma­re, co­ra­bia care nu va fi fost nici­o­dată scoasă din ele­men­tul li­chid și lă­sată la us­cat. Și pe mi­ne, o su­ită in­fi­nită de ne­no­ro­ciri mă epu­i­ze­ază și face din mine un bă­trân îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Pontiques (Pontice), trad. din la­tină de Jac­ques An­dré. Pa­ris: Les Bel­les Let­tres, col. «Col­lec­tion des Uni­ver­si­tés de Fran­ce», 1977.

«Vezi cum, în pămân­tu­rile di­fi­ci­le, obo­seala zdro­bește cor­pul ro­bust al bo­i­lor; și to­tuși, ce e mai pu­ter­nic de­cât bo­ul? Pămân­tul pe care nu-l lași nici­o­dată inac­tiv, nici­o­dată în ogor se epu­i­ze­a­ză, obo­sit să pro­ducă fără în­ce­ta­re. Va pieri cur­si­e­rul ca­re, fără ră­gaz, fără in­ter­val, va lua me­reu parte la lup­tele cir­cu­lui. Ori­cât de so­lidă ar fi o co­ra­bie, va pie­ri, dacă nu este nici­o­dată la us­cat, dacă este me­reu udată de va­luri. Și pe mine de ase­me­nea, o su­ită in­fi­nită de rele mă slă­bește și mă îm­bă­trâ­nește îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes d’O­vi­de, t. X, [Pon­ti­qu­es] (Opere com­plete ale lui Ovi­diu, t. X, [Pon­ti­ce]), trad. din la­tină de Ma­rie Nico­las Jo­seph Ca­res­me. Pa­ris: C.-L.-F. Pan­cko­uc­ke, col. «Bi­bli­othèque la­ti­ne-françai­se», 1836.

«Ve­deți cum boii care sunt cei mai pu­ter­nici din­tre ani­male se obo­sesc la arat, și cum câm­pu­rile pe care nu le lași să se odih­ne­as­că, dar care sunt me­reu se­mă­na­te, se obo­sesc în sfâr­șit să poarte grâ­ne. Crăpi în sfâr­șit un cal, dacă îl faci să alerge la jo­cu­rile cir­cu­lui, fără să-i dai ră­gaz. Ori­cât de bună ar fi o na­vă, nu va scăpa să facă apă, dacă nu este nici­o­dată pusă la us­cat. Sunt la fel slă­bit de re­lele in­fi­nite pe care le su­făr, și am îm­bă­trâ­nit din ca­uza lor îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Œu­vres (Operele), trad. din la­tină de Éti­enne Al­gay de Mar­tig­nac. Lyon, 1697.

«Știi că, atunci când pămân­tu­rile sunt du­re, boii cu corp vi­gu­ros
(Și ce e mai vi­gu­ros de­cât un bo­u?) se is­to­vesc la mun­că;
Un sol care nu a fost nici­o­dată pus în ogor îm­bă­trâ­neș­te,
Epu­i­zat de re­colte con­stan­te;
Dacă un cal par­ti­cipă frec­vent la con­cur­su­rile cir­cu­lui
Fără ca aler­gă­rile să fie spa­ți­a­te, va mu­ri;
O navă poate fi so­li­dă, va face nau­fra­giu dacă nu a fost nici­o­dată
Pusă la us­cat, de­parte de umi­di­ta­te.
Și eu sunt pa­ra­li­zat de o lungă în­lăn­țu­ire de ne­no­ro­ciri
Care mă fac se­nil îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­cele), trad. din la­tină de Da­ni­èle Ro­bert. Ar­les: Ac­tes Sud, col. «Ba­be­l», 2020.

«Știi cât se epu­i­ze­ază la câm­puri ani­ma­lele
(Și vi­tele de po­va­ră, to­tuși, sunt dure la rău)
Pămân­tul ex­te­nuat de re­col­tele frec­vente
Fără ogor îm­bă­trâ­nește
Și ca­lul va muri
Dacă par­ti­cipă la toate cur­sele cir­cu­lui
Atât merge vâ­sla la apă, că în sfâr­șit se rupe

Din par­tea mea, e la fel
Ne­no­ro­ci­rea fără ră­gaz
Această se­rie de rele
Au fă­cut din so­țul tău un om bă­trân îna­inte de vreme»

Ovi­diu. Tris­tes; Pon­ti­ques (Tris­te; Pon­tice), trad. din la­tină de Ma­rie Dar­ri­e­us­secq. Pa­ris: P.O.L, 2008.

«Nu ve­deți cum munca ara­tu­lui obo­sește bo­ii, ori­cât de ro­buști ar fi? Un pământ care nu de­vine nici­o­dată proas­păt arat, pen­tru că nu se odih­nește nici­o­da­tă, se obo­sește în sfâr­șit de atâta pur­ta­re. Un cal va ceda în circ, dacă nu-i dai de­loc ră­gaz pen­tru cursă și pen­tru lup­te. Fie o navă con­stru­ită în așa fel în­cât ni­mic să nu ce­de­ze, to­tuși se va crăpa în apă, dacă nu o pui nici­o­dată la us­cat. De ase­me­nea, pot spune că lun­gi­mea du­re­ri­lor mele m-a slă­bit pro­di­gi­os; și mă gă­sesc con­strâns să de­vin bă­trân îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. De Ponto li­bri IV, cum in­ter­pre­ta­tione gal­lica — Les Qua­tre Li­vres des épî­tres d’O­vi­de, écri­tes à plu­si­e­urs de ses amis, du lieu de son exil dans la pro­vince de Pont (De Ponto li­bri IV, cu in­ter­pre­tare fran­ceză — Cele Pa­tru Cărți ale epis­to­le­lor lui Ovi­diu, scrise mai mul­tor pri­e­teni ai săi, din lo­cul exi­lu­lui său în pro­vin­cia Pont), trad. din la­tină de Mi­chel de Ma­rol­les. Pa­ris: L. Bil­lai­ne, 1661.

Descărcări

Înregistrări sonore
Opere tipărite

În jurul Tristelor

Citate

«Parve — nec in­vi­deo — sine me, li­ber, ibis in Ur­bem:
Ei mi­hi, quod do­mino non li­cet ire tuo!
Va­de, sed in­cul­tus, qua­lem de­cet exulis es­se;
In­fe­lix ha­bi­tum tem­po­ris hu­jus ha­be.
Nec te pur­pu­reo ve­lent vac­ci­nia fuco —
Non est con­ve­niens luc­ti­bus ille co­lor»

Tristia pe Wi­ki­so­urce la­ti­na, [on­li­ne], con­sul­tat la 1 no­iem­brie 2025.

«Car­tea mea, vei merge la Ro­ma, și vei merge la Roma fără mi­ne: nu sunt de­loc ge­los; dar vai! de ce nu-i este per­mis stă­pâ­nu­lui tău să me­argă el în­suși aco­lo. Plea­că, dar fără po­doa­be, cum se cu­vine căr­ții unui au­tor exi­lat. Operă ne­no­ro­ci­tă! să fie veș­mân­tul tău con­form cu vre­mea în care sun­tem. Să nu fii aco­pe­rit cu un ma­ro­chin de cu­loare pur­pu­rie; toată această stră­lu­cire nu se po­tri­vește în­tr-un timp de do­liu și de la­cri­mi.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

«Hai­de, con­simt, căr­ti­ci­că: fără mine vei merge la Oraș,
Acolo unde stă­pâ­nul tău, vai! nu are drep­tul să me­ar­gă.
Du-te, de­ci, dar ne­gli­jat, cum se cu­vine exi­lu­lui meu;
Îm­bra­că, ne­no­ro­ci­to, li­vreaua sor­ții me­le.
Fără afin ca să te far­dezi cu pur­pură —
Nu e cu­loa­rea care se po­tri­vește la su­fe­rința mea»

Ovi­diu. Les Tris­tes: poè­mes cho­i­sis (Tris­te­le: po­e­zii alese), trad. din la­tină de Do­mi­ni­que Po­irel. Pa­ris: La Différen­ce, col. «Or­phée», 1989.

«Du-te, căr­ti­ci­că, con­simt, du-te fără mine în acel oraș un­de, vai! nu-mi este per­mis să merg, mie care sunt ta­tăl tău; du-te, dar fără or­na­men­te, cum se cu­vine fi­u­lui exi­la­tu­lui; și ne­no­ro­cit, adoptă în­sem­nele ne­no­ro­ci­rii. Să nu te far­deze afi­nul cu vop­seaua sa de pur­pu­ră; această cu­loare nu este cu­loa­rea do­li­u­lui»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes. […] Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques […] (Opere com­ple­te. […] Tris­te­le; Pon­ti­cele […]), trad. din la­tină de Char­les Ni­sard. Pa­ris: J.-J. Dub­o­chet et Cie, col. «Col­lec­tion des au­te­urs la­tin­s», 1838.

«Căr­ti­ci­că, fie cum vrei, fără mine te vei duce în ora­șul unde eu, stă­pâ­nul tău, vai! nu pot să merg. Du-te, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine unui fiu de exi­lat. Ne­no­ro­cit, ia haina zi­le­lor în care tră­iești. Fără afin ca să te far­dezi cu pur­pu­ră: această cu­loare nu se po­tri­vește do­li­u­lui.»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­qu­es; Ibis; Le Noyer; Ha­li­eu­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­ce­le; Ibis; Nu­cul; Ha­li­eu­tice), trad. din la­tină de Émile Ri­pert. Pa­ris: Gar­nier frères, col. «Clas­si­ques Gar­ni­e­r», 1937.

«Căr­ti­cică — nu sunt ge­los — vei merge fără mine la Ro­ma. Vai! stă­pâ­nu­lui tău îi este in­ter­zis să me­argă aco­lo. Du-te, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine căr­ții unui exi­lat. Ne­no­ro­cit, ia haina de îm­pre­ju­ra­re! Fără afine ca să te far­dezi cu vop­seaua lor pur­pu­rie — această cu­loare se po­tri­vește prost cu tris­te­țea»

Ovi­diu. Tristes (Triste), trad. din la­tină de Jac­ques An­dré. Pa­ris: Les Bel­les Let­tres, col. «Col­lec­tion des Uni­ver­si­tés de Fran­ce», 1968.

«Căr­ti­ci­că, nu mă opun fe­ri­ci­rii ta­le: vei merge la Roma fără mi­ne, la Ro­ma, vai! unde nu poate merge ta­tăl tău. Plea­că, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine fi­u­lui unui exi­lat; ne­no­ro­cit, ia li­vreaua ne­no­ro­ci­rii: fără afin ca să te îm­braci cu vop­seaua sa de pur­pu­ră; această cu­loare se po­tri­vește prost cu tris­te­țea»

Ovi­diu. Œu­vres cho­i­sies, t. II. […] Les Tris­tes (Opere ale­se, t. II. […] Tris­tele), trad. din la­tină de Ar­man­d-Bal­tha­zard Vern­a­dé, re­vi­zuit de Émile Pes­son­neaux. Pa­ris: Gar­nier frères, 1861.

«Mic vo­lum, nu mă opun fe­ri­ci­rii ta­le: vei merge la Roma fără mi­ne, la Ro­ma, vai! unde nu poate merge ta­tăl tău. Plea­că, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine Ope­rei unui exi­lat; ne­no­ro­cit, păs­tre­ază li­vreaua ne­no­ro­ci­rii: fără afin ca să te îm­braci cu vop­seaua sa de pur­pu­ră; această nu­anță bo­gată se po­tri­vește prost cu tris­te­țea»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes d’O­vi­de, t. IX, [Tris­tes] (Opere com­plete ale lui Ovi­diu, t. IX, [Tris­te]), trad. din la­tină de Ar­man­d-Bal­tha­zard Vern­a­dé. Pa­ris: C.-L.-F. Pan­cko­uc­ke, col. «Bi­bli­othèque la­ti­ne-françai­se», 1834.

«Vrei deci să mergi fără mine la Ro­ma, car­tea mea? Nu in­vi­diez fe­ri­ci­rea ta. Vai! de ce nu-i este per­mis stă­pâ­nu­lui tău să te în­so­țe­as­că. Du-te aco­lo, dar fără or­na­ment cum tre­buie să fie un sur­ghiu­nit. Aco­pe­ră-te con­form stă­rii în care ne­no­ro­ci­rea ta te-a re­dus, nu cu o co­pertă vop­sită în pur­pură și vi­o­let, căci această cu­loare se po­tri­vește prost cu do­li­ul.»

Ovi­diu. Les Œu­vres (Operele), trad. din la­tină de Éti­enne Al­gay de Mar­tig­nac. Lyon, 1697.

«E fără mi­ne, căr­ti­cică (și nu-ți port pi­că), că vei merge la Ro­ma;
Vai! mie, stă­pâ­nul tău, nu-mi este per­mis să merg aco­lo!
Du-te aco­lo, dar fără pre­gă­ti­ri, cum se cu­vine exi­la­ți­lor;
Îm­bracă as­pec­tul, ne­no­ro­ci­to, al si­tu­a­ției me­le.
Fără afine ca să te aco­peri cu o vop­sea pur­pu­rie:
Această cu­loare nu se po­tri­vește su­fe­rin­ței»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­cele), trad. din la­tină de Da­ni­èle Ro­bert. Ar­les: Ac­tes Sud, col. «Ba­be­l», 2020.

«Cărticică
Vai
Du-te fără mine în ora­șul unde sunt in­ter­zis

Du-te toată sim­plă
Fără or­na­mente sa­vante
Cum se cu­vine exi­la­ți­lor

O haină de toate zi­lele
Dezmoș­te­ni­ții nu poartă pur­pură
Do­liul nu se face în roșu»

Ovi­diu. Tris­tes; Pon­ti­ques (Tris­te; Pon­tice), trad. din la­tină de Ma­rie Dar­ri­e­us­secq. Pa­ris: P.O.L, 2008.

«Căr­ti­ci­că, nu spun nu: vei merge la Roma fără mine — la Ro­ma, vai, unde stă­pâ­nul tău nu mai are drep­tul să me­ar­gă! Du-te aco­lo, dar prost îm­bră­cat, cum se cu­vine căr­ții unui exi­lat. Ia, ne­no­ro­ci­to, ți­nuta aces­tui trist se­zon al vie­ții me­le. Nu te vreau far­dat cu vop­seaua pur­pu­rie a afi­ne­lor: o ast­fel de stră­lu­cire nu se po­tri­vește do­li­u­lui.»

Ovi­diu. L’E­xil et le Sa­lut: Tris­tes et Pon­ti­ques (Exi­lul și Sal­va­rea: Triste și Pon­tice), trad. din la­tină de Chan­tal La­bre. Pa­ris: Ar­léa, col. «Re­tour aux grands tex­tes», 1991.

«Căr­ti­cica mea, va fi deci fără mine că vei face că­lă­to­ria la Roma (nu-ți port de­loc in­vi­di­e), dar am mult re­gret că nu-i este per­mis stă­pâ­nu­lui tău să o facă la fel de bine ca ti­ne. Ei bi­ne! îți dau vo­ie; dar mer­gând la Ro­ma, să fie fără echi­paj. Nu purta de­loc or­na­ment, și fii cum tre­buie să fie un biet sur­ghiu­nit, cu o haină de se­zon, care să fie pro­por­țio­nală cu ne­no­ro­ci­rea ta. Ca un vi­o­let obs­cur ames­te­cat cu pur­pură să nu-ți îm­bo­gă­țe­ască co­per­ta; această cu­loare nu este po­tri­vită pen­tru do­liu.»

Ovi­diu. Tris­tium li­bri V, cum in­ter­pre­ta­tione gal­lica — Les Tris­tes d’O­vide (Tris­tium li­bri V, cu in­ter­pre­tare fran­ceză — Tris­tele lui Ovi­diu), trad. din la­tină de Mi­chel de Ma­rol­les. Pa­ris: L. Bil­lai­ne, 1661.

Descărcări

Înregistrări sonore
Opere tipărite

Bibliografie

  • Car­co­pi­no, Jérô­me. «L’e­xil d’O­vi­de» (Exi­lul lui Ovi­diu) în Ren­con­tres de l’his­to­ire et de la lit­téra­ture ro­mai­nes (În­tâl­niri ale is­to­riei și li­te­ra­tu­rii ro­mane). Pa­ris: Flam­ma­rion, 1963.
  • Cu­vil­li­e­r-Fle­u­ry, Al­fre­d-Au­gus­te. «O­vi­de» (Ovidiu). Re­vue de Pa­ris, t. XVI, 1830, p. 200-216. (Go­o­gle Li­vres).
  • Go­u­dot, Ma­rie. Tris­tia: fi­gu­res d’e­xil (Tris­tia: fi­guri ale exi­lu­lui). Ren­nes: La Part com­mu­ne, col. «L’Étran­ger fa­mi­li­e­r», 2006.
  • La Mothe Le Vayer, François de. De la pa­trie et des étran­gers: et au­tres pe­tits trai­tés scep­ti­ques (Des­pre pa­trie și stră­i­ni: și alte mici tra­tate scep­tice). Pa­ris: Des­jon­quères, col. «Col­lec­tion 17e si­ècle», 2003.
  • La­u­rens, Pier­re. His­to­ire cri­ti­que de la lit­téra­ture la­ti­ne: de Vir­gile à Huys­mans (Is­to­ria cri­tică a li­te­ra­tu­rii la­ti­ne: de la Vir­gi­liu la Huys­mans). Pa­ris: Les Bel­les Let­tres, 2014.
  • Pfaff-Rey­del­let, Ma­ud. «L’hi­ver éter­nel de Scythie: di­men­sion méta­poéti­que de l’évo­ca­tion des con­fins» (Iarna eternă a Sci­ți­ei: di­men­siu­nea me­ta­po­e­tică a evo­că­rii mar­gi­ni­lor) în Se­ge­tis certa fi­des meæ: hom­ma­ges offerts à Gérard Frey­bu­r­ger (Se­ge­tis certa fi­des meæ: oma­gii ofe­rite lui Gérard Frey­bu­r­ger). Tur­nho­ut: Bre­pols, col. «Re­cher­ches sur les rhé­to­ri­ques re­li­gi­e­u­ses», 2021, p. 135-151.
  • Po­ga­ci­as, An­drei. «O­vi­de, un poète ro­main chez les Gètes» (Ovi­diu, un poet ro­man la geți). Co­ur­rier in­ter­na­tio­nal, nr. 1633, din 17-23 fe­bru­a­rie 2022, p. 54.
  • Vol­tai­re. Œu­vres com­plètes de Vol­tai­re, vol. 45B, […] D’O­vi­de, de So­crate […] (Opere com­plete ale lui Vol­tai­re, vol. 45B, […] Des­pre Ovi­diu, des­pre So­crate […]). Ox­ford: Vol­taire Fo­un­da­tion, 2010.
Avatar photo
Yoto Yotov

Depuis 2010, je consacre mes veilles à faire dialoguer les siècles et les nations, persuadé que l’esprit humain est partout chez lui. Si cette vision d’une culture universelle est la vôtre, et si mes Notes du mont Royal vous ont un jour éclairé ou touché, songez à faire un don sur Liberapay.

Articles : 162

Traductions