Mappemonde mettant en évidence la Roumanie et l’Italie.

Tristele și Ponticele, sau Roma pe malul Mării Negre

Tra­dus din fran­ceză

A fost oda­tă, sub domnia lui Au­gus­tus, un om care pu­tea să se cre­adă îm­pli­nit: Pu­blius Ovi­dius Naso, zis Ovi­diu. Poet la modă în fru­mo­sul se­col al po­e­ziei la­ti­ne, lu­sor amo­rum (cân­tă­reț al iu­bi­ri­lo­r), pana sa glu­meață cu­ce­rise Roma și ușu­rința sa de a face ver­suri ți­nea de mi­ra­col: «în­cer­cam să scriu în pro­ză, dar cu­vin­tele ve­neau să se așeze atât de exact la mă­su­ră, în­cât ceea ce scriam erau ver­suri». Ave­re, naș­te­re, pri­e­teni iluș­tri, o casă ală­tu­rată Ca­pi­to­li­u­lui, ni­mic nu-i lip­sea aces­tui ca­va­ler ro­man care se bu­cura de o viață mai si­gură și mai con­for­ta­bilă ca nici­o­da­tă.

To­tuși, în­tr-o di­mi­neață a anu­lui 8 din era noas­tră, când Roma s-a tre­zit, o veste si­nis­tră a stră­bă­tut stră­zi­le: co­pi­lul iu­bit al mu­ze­lor, pe atunci cin­ca­ge­nar, toc­mai ple­case sub es­cortă im­pe­ri­a­lă. Nu pen­tru o re­tra­gere au­rită pe vreo țăr­muri cle­men­te, ci pen­tru o relegatio (do­mi­ci­liu for­țat)1Relegatio (do­mi­ci­liul for­ța­t), deși se­mă­nând cu exilium (e­xi­lul), se dis­tin­gea ju­ri­dic: nu an­trena nici pier­de­rea ce­tă­țe­ni­ei, nici con­fis­ca­rea bu­nu­ri­lor. Ovi­diu, că­ruia i se fă­cuse gra­ție pe aceste două ca­pe­te, avea grijă să pre­ci­zeze că prin abuz con­tem­po­ra­nii săi îl ca­li­fi­cau drept exi­lat: quippe re­le­ga­tus, non exul, di­cor in illo (nu se spune că sunt exi­lat, ci doar re­le­ga­t). Dar la ce bun să ob­ser­văm o dis­tinc­ție pe care nu o fă­cea de­cât din punct de onoa­re? El în­suși s-a eli­be­rat de ea: a pa­tria fugi vic­tus et exul ego (eu în­vins și fu­gar, mă văd exi­lat din pa­tria me­a); exul eram (e­ram în exi­l). la To­mis2Ac­tu­ala Con­stanța în Ro­mâ­nia., târg gla­cial la ex­trema li­mită a im­pe­ri­u­lui, pe ma­lu­rile ne­os­pi­ta­li­ere ale Mă­rii Ne­gre.3Sa­lu­tând o ul­timă dată Ca­pi­to­li­ul, exi­la­tul a ros­tit aceste adi­o-uri pe care Go­ethe le va face ale sale în mo­men­tul pro­priei ple­cări din Ora­șul etern: «Mari Zei care lo­cu­iți acest tem­plu au­gust atât de aproape de casa mea, și pe care ochii mei de acum îna­inte nu-l vor mai ve­dea; […] voi pe care tre­buie să vă pă­ră­sesc, […] des­căr­ca­ți-mă, vă im­plor, de ura Ce­za­ru­lui; aceasta este sin­gura gra­ție pe care v-o cer ple­când. Spu­neți aces­tui om di­vin ce eroare m-a se­dus, și fa­ceți-l să cu­noască că vina mea nu a fost nici­o­dată o crimă».

Misterul disgrației

Care a fost ca­uza aces­tei relegatio fără ju­de­ca­tă, doar prin vo­ința lui Au­gus­tus, și ce mo­tiv a avut acest prinț să pri­veze Roma și cur­tea sa de un poet atât de mare pen­tru a-l con­fina la ge­ți? Iată ce nu știm și ce nu vom ști nici­o­da­tă. Ovi­diu evocă un car­men et er­ror (un poem și o im­pru­den­ță), mur­mu­rând enig­ma­tic:

«Ah! de ce am vă­zut ceea ce nu tre­buia să văd? De ce ochii mei au de­ve­nit vi­no­va­ți? De ce, în sfâr­șit, prin im­pru­dența mea, am cu­nos­cut ceea ce nu tre­buia nici­o­dată să cu­nosc?»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

Dacă Arta de a iubi, pu­bli­cată cu un de­ce­niu mai de­vre­me, a fost carmen sau pre­tex­tul ofi­ci­al, error sau vina ade­vă­rată rămâne o enigmă pe­ce­tlu­ită în mor­mân­tul po­e­tu­lui:

«Crima lui Ovi­diu era in­con­tes­ta­bil că a vă­zut ceva ru­și­nos în fa­mi­lia lui Oc­ta­vian […]. În­vă­ța­ții nu au de­cis dacă l-a vă­zut pe Au­gus­tus cu un tâ­năr bă­iat […]; sau dacă a vă­zut vreun scu­tier în­tre bra­țele îm­pă­ră­te­sei Li­via, pe care acest Au­gus­tus o lu­ase de so­ție în­săr­ci­nată de al­tul; sau dacă l-a vă­zut pe acest îm­pă­rat Au­gus­tus ocu­pat cu fiica sau ne­poata sa; sau, în sfâr­șit, dacă l-a vă­zut pe acest îm­pă­rat Au­gus­tus fă­când ceva mai rău, torva tu­en­ti­bus hir­cis [sub pri­vi­rile po­so­mo­râte ale ța­pi­lo­r].»

Vol­tai­re. Œu­vres com­plètes de Vol­tai­re, vol. 45B, […] D’O­vi­de, de So­crate […] (Opere com­plete ale lui Vol­tai­re, vol. 45B, […] Des­pre Ovi­diu, des­pre So­crate […]). Ox­ford: Vol­taire Fo­un­da­tion, 2010.

Să ui­tăm deci ipo­te­zele la fel de nu­me­roase cât de ciu­date ale ce­lor care vor cu orice preț să ghi­cească o taină de două mi­le­nii. E su­fi­cient să știm că, în chi­nu­rile exi­lu­lui, în sus­pi­nele izo­lă­rii, Ovi­diu nu a gă­sit altă re­sursă de­cât po­e­zia sa, și că a fo­lo­si­t-o în în­tre­gime pen­tru a îm­blânzi un îm­pă­rat de la care își atra­sese ran­chiu­na. «Zeii se lasă une­ori în­du­ple­cați», își spu­nea el. De aici s-au năs­cut Tristele (Tristia)4Forme res­pin­se:
Cele Cinci Cărți ale Tris­te­lor.
Tris­tium li­bri qu­in­que (V).
De Tris­ti­bus li­bri qu­in­que (V). și Ponticele (Epis­tulæ ex Ponto)5Forme res­pin­se:
Scri­sori de la Pont.
Ele­gii scrise în pro­vin­cia Pont.
Cele Pa­tru Cărți de epis­tole scrise în pro­vin­cia Pont.
Pon­ticæ epis­tolæ.
De Ponto li­bri qua­tuor (IV)..

Cronica unei ierni eterne: Drama de la Tomis

Ele­gi­ile lui Ovi­diu din tim­pul exi­lu­lui sunt jur­na­lul unui om pier­dut de­parte de ai săi, de­parte de o ci­vi­li­za­ție al că­rei re­pre­zen­tant cel mai ama­bil fu­sese odi­ni­oa­ră; o lungă la­men­tare adre­sată so­ției sa­le, pri­e­te­ni­lor ră­mași la Roma și unei pu­teri im­pla­ca­bile de la care aș­teaptă în za­dar cle­men­ța. To­mi­sul se pre­zintă sub as­pec­tul unei «țări pline de amă­ră­ciune», me­reu bă­tută de vân­turi și de grin­dina unei ierni eter­ne, și unde vi­nul în­su­și, «pie­tri­fi­cat de frig», se în­gheață în gheață pe care tre­buie s-o tai cu se­cu­rea. Po­e­tul se simte acolo un străin ab­so­lut; un pri­zo­nier care dez­în­vață să vor­be­ască la­tină în mij­lo­cul cu­vin­te­lor bar­bare și al stri­gă­te­lor în­gro­zi­toare ale ge­ți­lor:

«ei vor­besc în­tre ei în­tr-o limbă care le este co­mu­nă; dar eu, nu pot să mă fac în­țe­les de­cât prin ges­turi și sem­ne; trec aici drept bar­bar, și [a­cești] geți im­per­ti­nenți râd de cu­vin­tele la­ti­ne.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

În fața adversității

De unde a scos Ovi­diu cu­ra­jul ne­ce­sar pen­tru a su­porta o ad­ver­si­tate atât de cru­dă? Din scris:

«[Dacă mă] în­tre­bați ce fac ai­ci, vă voi spune că mă ocup cu stu­dii des­tul de pu­țin utile în apa­ren­ță, și care to­tuși au uti­li­ta­tea lor pen­tru mi­ne; și chiar dacă nu ar servi de­cât să mă facă să uit ne­no­ro­ci­rile me­le, nu ar fi un avan­taj me­di­o­cru: prea fe­ri­cit da­că, cul­ti­vând un câmp atât de ste­ril, scot din el mă­car vreun fruct.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil, t. II, Élégies pon­ti­ques (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său, t. II, Ele­gii pon­tice), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­u­ry, 1726.

De alt­fel, fos­tul dandy ro­man nu a dis­pă­rut cu to­tul: ele­gan­ță, tră­să­turi că­u­ta­te, com­pa­ra­ții mai in­ge­ni­oase de­cât so­lide per­sis­tă, une­ori până la ex­ces. Qu­in­ti­lian îl ju­deca deja mai pu­țin pre­o­cu­pat de pro­pri­ile ne­no­ro­ci­ri, cât ama­tor in­ge­nii sui (în­dră­gos­tit de pro­priul său ge­niu). După Se­neca ta­tăl, Ovi­diu cu­noș­tea «ceea ce era exu­be­rant în ver­su­rile sale», dar se îm­păca cu as­ta: «Spu­nea că o fi­gură este une­ori fă­cută mult mai fru­moasă de un gră­unte de fru­mu­sețe». Această con­stanță de a da o anu­mită în­tor­să­tură gân­du­ri­lor sa­le, un anu­mit «gră­unte de fru­mu­sețe», în ma­nieră fran­ceză — «s-ar spune aproape că s-a năs­cut prin­tre noi», no­tează tra­du­că­to­rul Jean Ma­rin de Ker­vil­lars — este marca ul­timă a per­so­na­li­tă­ții sa­le, re­fu­zul măr­tu­ri­sit de a lăsa în­de­păr­ta­rea de ca­pi­tală să ani­hi­leze ar­tis­tul. Și după ce a des­cris atât de des această în­de­păr­tare ca pe un fel de moar­te, sfâr­șește prin a găsi Roma pe ma­lul Mă­rii Ne­gre, con­clu­zionând: «țara unde soarta m-a pla­sat tre­buie să-mi țină loc de Ro­ma. Muza mea ne­no­ro­cită se mul­țu­mește cu acest tea­tru […]: aceasta este buna plă­cere a unui Zeu pu­ter­nic.»6Mai re­sem­nat de­cât ho­tă­rât, nu a mers până acolo în­cât să in­scrip­țio­neze pe pra­gul ușii sa­le, cum va face Hu­go, EXI­LIUM VITA EST (E­XI­LUL ESTE VIAȚA sau VIAȚA ESTE UN EXI­L).

Pentru a merge mai departe

În jurul Ponticelor

Citate

«Cer­nis ut in du­ris — et quid bove fir­mi­us? — ar­vis
For­tia ta­u­ro­rum cor­pora fran­gat opus.
Quæ nu­m­quam va­cuo so­lita est ces­sare no­vali
Fruc­ti­bus ad­si­duis lassa se­ne­scit hu­mus.
Oc­ci­det, ad circi si quis cer­ta­mina sem­per
Non in­ter­mis­sis cur­si­bus ibit equus.
Firma sit illa li­cet, sol­ve­tur in æqu­ore na­vis
Quæ nu­m­quam li­qui­dis sicca ca­rebit aqu­is.
Me qu­o­que de­bi­li­tat se­ries in­mensa ma­lo­rum
Ante meum tem­pus co­git et esse se­nem.»

Epis­tulæ ex Ponto pe Wi­ki­so­urce la­ti­na, [on­li­ne], con­sul­tat la 2 no­iem­brie 2025.

«Vezi cum boii care au arat mult timp pămân­turi tari ce­de­ază în sfâr­șit unei munci atât de gre­le: to­tuși, ce este mai pu­ter­nic de­cât un bou? Un pământ care nu s-a odih­nit nici­o­dată se epu­i­ze­ază în sfâr­șit de atâta pur­tare an de an. Un cal pe care îl vei face să ser­ve­ască con­ti­nuu și fără ră­gaz în lup­tele cir­cu­lui va ceda în sfâr­șit în mij­lo­cul cur­sei sa­le. O co­ra­bie, ori­cât de bună ar fi, dacă este me­reu pe apă, se des­chide în sfâr­șit și se dis­truge de la si­ne. Tot ast­fel o lungă su­ită de rele mă epu­i­ze­a­ză, mă slă­bește și mă face să îm­bă­trâ­nesc îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil, t. II, Élégies pon­ti­ques (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său, t. II, Ele­gii pon­tice), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­u­ry, 1726.

«Vezi cum mun­cile grele ale câm­pu­ri­lor zdro­besc cor­pul ro­bust al bo­i­lor; și to­tuși, ce e mai pu­ter­nic de­cât bo­ul? Pămân­tul, al că­rui sân este me­reu ro­di­tor, se epu­i­ze­a­ză, obo­sit să pro­ducă fără în­ce­ta­re; va pie­ri, cur­si­e­rul pe care îl faci să lupte fără odihnă în lup­tele cir­cu­lui; și co­ra­bia ale că­rei la­turi me­reu umede nu se vor fi us­cat nici­o­dată pe mal, ori­cât de so­lidă ar fi de alt­fel, se va crăpa în mij­lo­cul va­lu­ri­lor. Tot așa, slă­bit și eu de o su­ită de rele in­fi­ni­te, mă simt îm­bă­trâ­nit îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes. […] Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques […] (Opere com­ple­te. […] Tris­te­le; Pon­ti­cele […]), trad. din la­tină de Char­les Ni­sard. Pa­ris: J.-J. Dub­o­chet et Cie, col. «Col­lec­tion des au­te­urs la­tin­s», 1838.

«Nu vezi cum mun­cile dure ale câm­pu­ri­lor uze­ază cor­pul pu­ter­nic al ta­u­ri­lor? Ce este to­tuși mai re­zis­tent de­cât un bou? Din lipsă de a gusta pe­ri­o­dic odihna ogo­ru­lui, pămân­tul obo­sit de re­col­tele con­ti­nue cu­noaște și el îm­bă­trâ­ni­rea. La fel, ca­lul va muri care va lua parte la toate com­pe­ti­ți­ile cir­cu­lui fără să omită vreo­dată o cur­să, și ori­cât de so­lid ar fi, nava se va des­chide în ma­re, dacă nu este nici­o­dată sus­trasă ele­men­tu­lui li­chid și pla­sată în cală us­ca­tă. Și eu, la fel, această suc­ce­siune in­fi­nită de rele mă uze­ază și face din mine un bă­trân îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­qu­es; Ibis; Le Noyer; Ha­li­eu­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­ce­le; Ibis; Nu­cul; Ha­li­eu­tice), trad. din la­tină de Émile Ri­pert. Pa­ris: Gar­nier frères, col. «Clas­si­ques Gar­ni­e­r», 1937.

«Vezi cum, în pămân­tu­rile di­fi­ci­le, munca do­bo­ară cor­pu­rile ro­buste ale ta­u­ri­lor — și ce este mai re­zis­tent de­cât un bou? Pămân­tul care nu a cu­nos­cut nici­o­dată odihna ogo­ru­lui îm­bă­trâ­neș­te, epu­i­zat de o pro­duc­ție ne­în­ce­ta­tă. Va mu­ri, ca­lul care va lua parte la toate com­pe­ti­ți­ile cir­cu­lui fără a omite o cur­să. Ori­cât de so­lidă ar fi, se va di­sloca în ma­re, co­ra­bia care nu va fi fost nici­o­dată scoasă din ele­men­tul li­chid și lă­sată la us­cat. Și pe mi­ne, o su­ită in­fi­nită de ne­no­ro­ciri mă epu­i­ze­ază și face din mine un bă­trân îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Pontiques (Pontice), trad. din la­tină de Jac­ques An­dré. Pa­ris: Les Bel­les Let­tres, col. «Col­lec­tion des Uni­ver­si­tés de Fran­ce», 1977.

«Vezi cum, în pămân­tu­rile di­fi­ci­le, obo­seala zdro­bește cor­pul ro­bust al bo­i­lor; și to­tuși, ce e mai pu­ter­nic de­cât bo­ul? Pămân­tul pe care nu-l lași nici­o­dată inac­tiv, nici­o­dată în ogor se epu­i­ze­a­ză, obo­sit să pro­ducă fără în­ce­ta­re. Va pieri cur­si­e­rul ca­re, fără ră­gaz, fără in­ter­val, va lua me­reu parte la lup­tele cir­cu­lui. Ori­cât de so­lidă ar fi o co­ra­bie, va pie­ri, dacă nu este nici­o­dată la us­cat, dacă este me­reu udată de va­luri. Și pe mine de ase­me­nea, o su­ită in­fi­nită de rele mă slă­bește și mă îm­bă­trâ­nește îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes d’O­vi­de, t. X, [Pon­ti­qu­es] (Opere com­plete ale lui Ovi­diu, t. X, [Pon­ti­ce]), trad. din la­tină de Ma­rie Nico­las Jo­seph Ca­res­me. Pa­ris: C.-L.-F. Pan­cko­uc­ke, col. «Bi­bli­othèque la­ti­ne-françai­se», 1836.

«Ve­deți cum boii care sunt cei mai pu­ter­nici din­tre ani­male se obo­sesc la arat, și cum câm­pu­rile pe care nu le lași să se odih­ne­as­că, dar care sunt me­reu se­mă­na­te, se obo­sesc în sfâr­șit să poarte grâ­ne. Crăpi în sfâr­șit un cal, dacă îl faci să alerge la jo­cu­rile cir­cu­lui, fără să-i dai ră­gaz. Ori­cât de bună ar fi o na­vă, nu va scăpa să facă apă, dacă nu este nici­o­dată pusă la us­cat. Sunt la fel slă­bit de re­lele in­fi­nite pe care le su­făr, și am îm­bă­trâ­nit din ca­uza lor îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Œu­vres (Operele), trad. din la­tină de Éti­enne Al­gay de Mar­tig­nac. Lyon, 1697.

«Știi că, atunci când pămân­tu­rile sunt du­re, boii cu corp vi­gu­ros
(Și ce e mai vi­gu­ros de­cât un bo­u?) se is­to­vesc la mun­că;
Un sol care nu a fost nici­o­dată pus în ogor îm­bă­trâ­neș­te,
Epu­i­zat de re­colte con­stan­te;
Dacă un cal par­ti­cipă frec­vent la con­cur­su­rile cir­cu­lui
Fără ca aler­gă­rile să fie spa­ți­a­te, va mu­ri;
O navă poate fi so­li­dă, va face nau­fra­giu dacă nu a fost nici­o­dată
Pusă la us­cat, de­parte de umi­di­ta­te.
Și eu sunt pa­ra­li­zat de o lungă în­lăn­țu­ire de ne­no­ro­ciri
Care mă fac se­nil îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­cele), trad. din la­tină de Da­ni­èle Ro­bert. Ar­les: Ac­tes Sud, col. «Ba­be­l», 2020.

«Știi cât se epu­i­ze­ază la câm­puri ani­ma­lele
(Și vi­tele de po­va­ră, to­tuși, sunt dure la rău)
Pămân­tul ex­te­nuat de re­col­tele frec­vente
Fără ogor îm­bă­trâ­nește
Și ca­lul va muri
Dacă par­ti­cipă la toate cur­sele cir­cu­lui
Atât merge vâ­sla la apă, că în sfâr­șit se rupe

Din par­tea mea, e la fel
Ne­no­ro­ci­rea fără ră­gaz
Această se­rie de rele
Au fă­cut din so­țul tău un om bă­trân îna­inte de vreme»

Ovi­diu. Tris­tes; Pon­ti­ques (Tris­te; Pon­tice), trad. din la­tină de Ma­rie Dar­ri­e­us­secq. Pa­ris: P.O.L, 2008.

«Nu ve­deți cum munca ara­tu­lui obo­sește bo­ii, ori­cât de ro­buști ar fi? Un pământ care nu de­vine nici­o­dată proas­păt arat, pen­tru că nu se odih­nește nici­o­da­tă, se obo­sește în sfâr­șit de atâta pur­ta­re. Un cal va ceda în circ, dacă nu-i dai de­loc ră­gaz pen­tru cursă și pen­tru lup­te. Fie o navă con­stru­ită în așa fel în­cât ni­mic să nu ce­de­ze, to­tuși se va crăpa în apă, dacă nu o pui nici­o­dată la us­cat. De ase­me­nea, pot spune că lun­gi­mea du­re­ri­lor mele m-a slă­bit pro­di­gi­os; și mă gă­sesc con­strâns să de­vin bă­trân îna­inte de vre­me.»

Ovi­diu. De Ponto li­bri IV, cum in­ter­pre­ta­tione gal­lica — Les Qua­tre Li­vres des épî­tres d’O­vi­de, écri­tes à plu­si­e­urs de ses amis, du lieu de son exil dans la pro­vince de Pont (De Ponto li­bri IV, cu in­ter­pre­tare fran­ceză — Cele Pa­tru Cărți ale epis­to­le­lor lui Ovi­diu, scrise mai mul­tor pri­e­teni ai săi, din lo­cul exi­lu­lui său în pro­vin­cia Pont), trad. din la­tină de Mi­chel de Ma­rol­les. Pa­ris: L. Bil­lai­ne, 1661.

Descărcări

Înregistrări sonore
Opere tipărite

În jurul Tristelor

Citate

«Parve — nec in­vi­deo — sine me, li­ber, ibis in Ur­bem:
Ei mi­hi, quod do­mino non li­cet ire tuo!
Va­de, sed in­cul­tus, qua­lem de­cet exulis es­se;
In­fe­lix ha­bi­tum tem­po­ris hu­jus ha­be.
Nec te pur­pu­reo ve­lent vac­ci­nia fuco —
Non est con­ve­niens luc­ti­bus ille co­lor»

Tristia pe Wi­ki­so­urce la­ti­na, [on­li­ne], con­sul­tat la 1 no­iem­brie 2025.

«Car­tea mea, vei merge la Ro­ma, și vei merge la Roma fără mi­ne: nu sunt de­loc ge­los; dar vai! de ce nu-i este per­mis stă­pâ­nu­lui tău să me­argă el în­suși aco­lo. Plea­că, dar fără po­doa­be, cum se cu­vine căr­ții unui au­tor exi­lat. Operă ne­no­ro­ci­tă! să fie veș­mân­tul tău con­form cu vre­mea în care sun­tem. Să nu fii aco­pe­rit cu un ma­ro­chin de cu­loare pur­pu­rie; toată această stră­lu­cire nu se po­tri­vește în­tr-un timp de do­liu și de la­cri­mi.»

Ovi­diu. Les Élégies d’O­vide pen­dant son exil [t. I, Élégies des Tris­tes] (Ele­gi­ile lui Ovi­diu în tim­pul exi­lu­lui său [t. I, Ele­gi­ile Tris­te­lor]), trad. din la­tină de Jean Ma­rin de Ker­vil­lars. Pa­ris: d’Ho­ury fils, 1723.

«Hai­de, con­simt, căr­ti­ci­că: fără mine vei merge la Oraș,
Acolo unde stă­pâ­nul tău, vai! nu are drep­tul să me­ar­gă.
Du-te, de­ci, dar ne­gli­jat, cum se cu­vine exi­lu­lui meu;
Îm­bra­că, ne­no­ro­ci­to, li­vreaua sor­ții me­le.
Fără afin ca să te far­dezi cu pur­pură —
Nu e cu­loa­rea care se po­tri­vește la su­fe­rința mea»

Ovi­diu. Les Tris­tes: poè­mes cho­i­sis (Tris­te­le: po­e­zii alese), trad. din la­tină de Do­mi­ni­que Po­irel. Pa­ris: La Différen­ce, col. «Or­phée», 1989.

«Du-te, căr­ti­ci­că, con­simt, du-te fără mine în acel oraș un­de, vai! nu-mi este per­mis să merg, mie care sunt ta­tăl tău; du-te, dar fără or­na­men­te, cum se cu­vine fi­u­lui exi­la­tu­lui; și ne­no­ro­cit, adoptă în­sem­nele ne­no­ro­ci­rii. Să nu te far­deze afi­nul cu vop­seaua sa de pur­pu­ră; această cu­loare nu este cu­loa­rea do­li­u­lui»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes. […] Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques […] (Opere com­ple­te. […] Tris­te­le; Pon­ti­cele […]), trad. din la­tină de Char­les Ni­sard. Pa­ris: J.-J. Dub­o­chet et Cie, col. «Col­lec­tion des au­te­urs la­tin­s», 1838.

«Căr­ti­ci­că, fie cum vrei, fără mine te vei duce în ora­șul unde eu, stă­pâ­nul tău, vai! nu pot să merg. Du-te, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine unui fiu de exi­lat. Ne­no­ro­cit, ia haina zi­le­lor în care tră­iești. Fără afin ca să te far­dezi cu pur­pu­ră: această cu­loare nu se po­tri­vește do­li­u­lui.»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­qu­es; Ibis; Le Noyer; Ha­li­eu­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­ce­le; Ibis; Nu­cul; Ha­li­eu­tice), trad. din la­tină de Émile Ri­pert. Pa­ris: Gar­nier frères, col. «Clas­si­ques Gar­ni­e­r», 1937.

«Căr­ti­cică — nu sunt ge­los — vei merge fără mine la Ro­ma. Vai! stă­pâ­nu­lui tău îi este in­ter­zis să me­argă aco­lo. Du-te, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine căr­ții unui exi­lat. Ne­no­ro­cit, ia haina de îm­pre­ju­ra­re! Fără afine ca să te far­dezi cu vop­seaua lor pur­pu­rie — această cu­loare se po­tri­vește prost cu tris­te­țea»

Ovi­diu. Tristes (Triste), trad. din la­tină de Jac­ques An­dré. Pa­ris: Les Bel­les Let­tres, col. «Col­lec­tion des Uni­ver­si­tés de Fran­ce», 1968.

«Căr­ti­ci­că, nu mă opun fe­ri­ci­rii ta­le: vei merge la Roma fără mi­ne, la Ro­ma, vai! unde nu poate merge ta­tăl tău. Plea­că, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine fi­u­lui unui exi­lat; ne­no­ro­cit, ia li­vreaua ne­no­ro­ci­rii: fără afin ca să te îm­braci cu vop­seaua sa de pur­pu­ră; această cu­loare se po­tri­vește prost cu tris­te­țea»

Ovi­diu. Œu­vres cho­i­sies, t. II. […] Les Tris­tes (Opere ale­se, t. II. […] Tris­tele), trad. din la­tină de Ar­man­d-Bal­tha­zard Vern­a­dé, re­vi­zuit de Émile Pes­son­neaux. Pa­ris: Gar­nier frères, 1861.

«Mic vo­lum, nu mă opun fe­ri­ci­rii ta­le: vei merge la Roma fără mi­ne, la Ro­ma, vai! unde nu poate merge ta­tăl tău. Plea­că, dar fără or­na­ment, cum se cu­vine Ope­rei unui exi­lat; ne­no­ro­cit, păs­tre­ază li­vreaua ne­no­ro­ci­rii: fără afin ca să te îm­braci cu vop­seaua sa de pur­pu­ră; această nu­anță bo­gată se po­tri­vește prost cu tris­te­țea»

Ovi­diu. Œu­vres com­plètes d’O­vi­de, t. IX, [Tris­tes] (Opere com­plete ale lui Ovi­diu, t. IX, [Tris­te]), trad. din la­tină de Ar­man­d-Bal­tha­zard Vern­a­dé. Pa­ris: C.-L.-F. Pan­cko­uc­ke, col. «Bi­bli­othèque la­ti­ne-françai­se», 1834.

«Vrei deci să mergi fără mine la Ro­ma, car­tea mea? Nu in­vi­diez fe­ri­ci­rea ta. Vai! de ce nu-i este per­mis stă­pâ­nu­lui tău să te în­so­țe­as­că. Du-te aco­lo, dar fără or­na­ment cum tre­buie să fie un sur­ghiu­nit. Aco­pe­ră-te con­form stă­rii în care ne­no­ro­ci­rea ta te-a re­dus, nu cu o co­pertă vop­sită în pur­pură și vi­o­let, căci această cu­loare se po­tri­vește prost cu do­li­ul.»

Ovi­diu. Les Œu­vres (Operele), trad. din la­tină de Éti­enne Al­gay de Mar­tig­nac. Lyon, 1697.

«E fără mi­ne, căr­ti­cică (și nu-ți port pi­că), că vei merge la Ro­ma;
Vai! mie, stă­pâ­nul tău, nu-mi este per­mis să merg aco­lo!
Du-te aco­lo, dar fără pre­gă­ti­ri, cum se cu­vine exi­la­ți­lor;
Îm­bracă as­pec­tul, ne­no­ro­ci­to, al si­tu­a­ției me­le.
Fără afine ca să te aco­peri cu o vop­sea pur­pu­rie:
Această cu­loare nu se po­tri­vește su­fe­rin­ței»

Ovi­diu. Les Tris­tes; Les Pon­ti­ques (Tris­te­le; Pon­ti­cele), trad. din la­tină de Da­ni­èle Ro­bert. Ar­les: Ac­tes Sud, col. «Ba­be­l», 2020.

«Cărticică
Vai
Du-te fără mine în ora­șul unde sunt in­ter­zis

Du-te toată sim­plă
Fără or­na­mente sa­vante
Cum se cu­vine exi­la­ți­lor

O haină de toate zi­lele
Dezmoș­te­ni­ții nu poartă pur­pură
Do­liul nu se face în roșu»

Ovi­diu. Tris­tes; Pon­ti­ques (Tris­te; Pon­tice), trad. din la­tină de Ma­rie Dar­ri­e­us­secq. Pa­ris: P.O.L, 2008.

«Căr­ti­ci­că, nu spun nu: vei merge la Roma fără mine — la Ro­ma, vai, unde stă­pâ­nul tău nu mai are drep­tul să me­ar­gă! Du-te aco­lo, dar prost îm­bră­cat, cum se cu­vine căr­ții unui exi­lat. Ia, ne­no­ro­ci­to, ți­nuta aces­tui trist se­zon al vie­ții me­le. Nu te vreau far­dat cu vop­seaua pur­pu­rie a afi­ne­lor: o ast­fel de stră­lu­cire nu se po­tri­vește do­li­u­lui.»

Ovi­diu. L’E­xil et le Sa­lut: Tris­tes et Pon­ti­ques (Exi­lul și Sal­va­rea: Triste și Pon­tice), trad. din la­tină de Chan­tal La­bre. Pa­ris: Ar­léa, col. «Re­tour aux grands tex­tes», 1991.

«Căr­ti­cica mea, va fi deci fără mine că vei face că­lă­to­ria la Roma (nu-ți port de­loc in­vi­di­e), dar am mult re­gret că nu-i este per­mis stă­pâ­nu­lui tău să o facă la fel de bine ca ti­ne. Ei bi­ne! îți dau vo­ie; dar mer­gând la Ro­ma, să fie fără echi­paj. Nu purta de­loc or­na­ment, și fii cum tre­buie să fie un biet sur­ghiu­nit, cu o haină de se­zon, care să fie pro­por­țio­nală cu ne­no­ro­ci­rea ta. Ca un vi­o­let obs­cur ames­te­cat cu pur­pură să nu-ți îm­bo­gă­țe­ască co­per­ta; această cu­loare nu este po­tri­vită pen­tru do­liu.»

Ovi­diu. Tris­tium li­bri V, cum in­ter­pre­ta­tione gal­lica — Les Tris­tes d’O­vide (Tris­tium li­bri V, cu in­ter­pre­tare fran­ceză — Tris­tele lui Ovi­diu), trad. din la­tină de Mi­chel de Ma­rol­les. Pa­ris: L. Bil­lai­ne, 1661.

Descărcări

Înregistrări sonore
Opere tipărite

Bibliografie

  • Car­co­pi­no, Jérô­me. «L’e­xil d’O­vi­de» (Exi­lul lui Ovi­diu) în Ren­con­tres de l’his­to­ire et de la lit­téra­ture ro­mai­nes (În­tâl­niri ale is­to­riei și li­te­ra­tu­rii ro­mane). Pa­ris: Flam­ma­rion, 1963.
  • Cu­vil­li­e­r-Fle­u­ry, Al­fre­d-Au­gus­te. «O­vi­de» (Ovidiu). Re­vue de Pa­ris, t. XVI, 1830, p. 200-216. (Go­o­gle Li­vres).
  • Go­u­dot, Ma­rie. Tris­tia: fi­gu­res d’e­xil (Tris­tia: fi­guri ale exi­lu­lui). Ren­nes: La Part com­mu­ne, col. «L’Étran­ger fa­mi­li­e­r», 2006.
  • La Mothe Le Vayer, François de. De la pa­trie et des étran­gers: et au­tres pe­tits trai­tés scep­ti­ques (Des­pre pa­trie și stră­i­ni: și alte mici tra­tate scep­tice). Pa­ris: Des­jon­quères, col. «Col­lec­tion 17e si­ècle», 2003.
  • La­u­rens, Pier­re. His­to­ire cri­ti­que de la lit­téra­ture la­ti­ne: de Vir­gile à Huys­mans (Is­to­ria cri­tică a li­te­ra­tu­rii la­ti­ne: de la Vir­gi­liu la Huys­mans). Pa­ris: Les Bel­les Let­tres, 2014.
  • Pfaff-Rey­del­let, Ma­ud. «L’hi­ver éter­nel de Scythie: di­men­sion méta­poéti­que de l’évo­ca­tion des con­fins» (Iarna eternă a Sci­ți­ei: di­men­siu­nea me­ta­po­e­tică a evo­că­rii mar­gi­ni­lor) în Se­ge­tis certa fi­des meæ: hom­ma­ges offerts à Gérard Frey­bu­r­ger (Se­ge­tis certa fi­des meæ: oma­gii ofe­rite lui Gérard Frey­bu­r­ger). Tur­nho­ut: Bre­pols, col. «Re­cher­ches sur les rhé­to­ri­ques re­li­gi­e­u­ses», 2021, p. 135-151.
  • Po­ga­ci­as, An­drei. «O­vi­de, un poète ro­main chez les Gètes» (Ovi­diu, un poet ro­man la geți). Co­ur­rier in­ter­na­tio­nal, nr. 1633, din 17-23 fe­bru­a­rie 2022, p. 54.
  • Vol­tai­re. Œu­vres com­plètes de Vol­tai­re, vol. 45B, […] D’O­vi­de, de So­crate […] (Opere com­plete ale lui Vol­tai­re, vol. 45B, […] Des­pre Ovi­diu, des­pre So­crate […]). Ox­ford: Vol­taire Fo­un­da­tion, 2010.
Avatar photo
Yoto Yotov

Din 2010, îmi dedic timpul promovării dialogului între secole și națiuni, convins că spiritul uman este peste tot acasă. Dacă împărtășiți această viziune a unei culturi universale și dacă Notes du mont Royal v-au luminat sau emoționat vreodată, vă rog să luați în considerare o donație pe Liberapay.

Articles : 240

Traductions